Celuloza prafuita

Era un maestru al cuvintelor asternute pe hartii ingalbenite. Stia cum sa se joace cu ele, cum sa le aranjeze in metafore inedite, cum sa creeze povesti cara sa emotioneze cititorii. Multe lacrimi au curs pe foile umplute de cuvintele lui, multe zambete s-au ivit pe chipul celor care ii citeau povestile. Era genul de scriitor pe care, dupa ce ii citeai o povestire, ai vrea sa il intalnesti si sa te imprietenesti cu el, sa discutati despre cum ii vin acele idei, ce il inspira…S-ar fi uitat la tine cu ochii lui azurii si ar fi ridicat din umeri, spunand: “Nu stiu…”Chiar nu stia. Uneori, simtea ca acele cuvinte isi gasesc singure locul pe hartie, ca erau nascute dintr-un loc ascuns al mintii sale de care nu era constient. Prin cuvintele sale, crea alte lumi, oglinzi ale realitatii, lumi pe care fiecare cititor le interpreta intr-un mod propriu. Toti apropiatii sai care ii citeau povestile il sfatuiau sa incerce sa le publice, dar nu ii asculta, continua sa scrie pentru ca uneori simtea o energie ciudata care il indemna sa acopere pagini intregi de cuvinte, pentru ca nu putea rezista acestei pasiuni.

*

                A intalnit-o pentru prima oara intr-o zi de vara, pe cand scria inceputul unei povesti in locul lui favorit: pe o banca, intr-un parc, la umbra unui stejar batran, prin ale carui crengi incolacite cadea seninul peste paginile lui. Parea pierdut intr-o lume a lui, nu auzea rasetele copiilor care se jucau sotronul pe o straduta apropiata, nu observa cuplurile care se mai asezau pe banci langa el si se uitau curiosi la el, apoi plecau, simtind ca il incurca. Adevarul era ca nori negri puteau acoperi cerul, ca lumea intreaga putea striga in jurul lui, nu ar fi observat, nu ar fi auzit nimic, atata timp cat scria. Deodata, din lumea care isi continua cursul firesc a razbit pana in fortareata de cuvinte unde se inchisese o voce cristalina, un sunet pe care nu putea sa-l ignore, sa-l lase printre toate acele elemente incompatibile cu actul lui creator:

– Scrie-mi o poveste…Ma simt ca un copil azi!

Creionul i s-a oprit brusc, apasand pe celuloza un punct ca un o intrebare: “Cum ramane cu toate cuvintele pe care trebuie sa le desprinzi din varful meu pe hartie, pe care deja le stii? Trebuie sa le dai drumul, se agita, nu mai pot sa le controlez mult timp”. Stapanul lui nu-l asculta. Trebuia sa vada chipul acelui glas ca un cantec primavaratic intr-o lume inghetata de suflul iernii.

In fata lui statea o tanara, ea insasi parca incompatibila cu lumea din jurul lor. Parea un fragment al imaginatiei sale, cuvintele lui adunate si inchegate intr-un trup din carne si oase. Asemenea perfectiune s-ar fi dezintegrat in contact cu praful dintr-o lume stangace. Trasaturile chipului ei se imbinau intr-un mod perfect, creand o imagine angelica. Atata frumusete putea crea si distruge imperii. Parul ii cadea in valuri de aur pana la brau, trupul ii era acoperit de o rochie alba ce dezvaluia sovaitor rotunjimile femeiesti, ii zambea, seninul cerului parand fad in comparatie cu chipul ei. I se parea o aparitie atat de ciudata, incat se astepta ca doar uitandu-se la ea sa o faca sa se evapore, sa se intoarca in lumea ei eterica.

Cuvintele se ciocneau unele de altele in mintea lui, voiau sa iasa de acolo, ii strigau sa le asculte, asa cum facea intotdeauna, netulburat de nimic din exterior, dar le ignora. Atunci cand necunoscuta s-a asezat pe banca langa el, a inchis agenda si si-a aruncat creionul undeva prin ghiozdan. Ce chip perfect, neacoperit de nicio urma de machiaj- ar fi fost o blasmefie sa acoperi o asemenea frumusete cu asemenea articole- il facea sa renunte la cuvintele lui! Iar ochii ei! Nu isi putea da seama daca erau albastri sau verzi. Albastrul adanc, limpede, cu care se picta cerul inainte de apus se luptase, poate, candva, cu verdele muschilor din padure pentru a-i colora irisurile, dar au ajuns la o intelegere si au hotarat ca pot gasi adapost in ochii ei impreuna, creand o nuanta unica.

– Despre ce scrii?

Credea ca acea senzatie ca un paianjen se plimba pe sira spinarii tale atunci cand auzi o voce sau privesti in niste ochi ca intr-o poarta ciudata care te poate duce catre ceva ce ai pierdut de mult si vrei sa regasesti cu care isi chinuia uneori eroii din povestirile sale de dragoste era doar un cliseu, un simplu element expresiv, dar iata ca acum parca devenise unul dintre personajele pe care le manuia ca un demiurg.

– Despre viata…

– Nu mai bine o traiesti?

*

                – Prinde-ma! ii striga, debordand de energie.

O privea cum alearga pe plaja pustie la acea ora tarzie, cu valurile care parca se spargeau sub talpile-i- arcuri. Alerga ca o sageata aruncata in aer de cel mai priceput arcas, alerga celebrand faptul ca traieste, cu briza marii infoindu-i buclele in toate directiile. S-a luat dupa ea, incercand sa paseasca pe urmele lasate de pasii ei, dar nu putea alerga atingand pamantul doar cu varfurile degetelor. Cand a prins-o, ingropandu-si obrazul in buclele ei, i-a soptit:

– M-ai prins doar pentru ca te-am lasat eu…

Stia. Stia, si nu ii putea arata cat de recunoscator este pentru asta.

*

                – Nu vreau doar sa traiesc…Toata lumea traieste. Vreau sa traiesc luand de la fiecare moment tot ce are de oferit…E atata viata in mine…

Statea in bratele lui, odihnindu-si obrazul pe pieptul sau dezgolit. O mangaia pe parul rasfirat pe pielea lui, cu degetele acelea care uitasera ca le asteapta un creion pierdut cine stie pe unde. Ii placea sa stea asa, ascultand tot ce avea ea de spus. Sa mai cunoasca inca o bucatica din puzzle-ul perfect al sufletului ei, format din piese contradictorii si bine conturate.

– De ce mi-e sufletul atat de mare pentru corpul asta pe care il port? Spune-mi…Esti scriitor, ar trebui sa stii lucrurile astea!

Nu stia ce sa ii raspunda. Totul s-ar fi terminat, daca ar fi gasit acel raspuns.

*

                Nu mai scria nimic, isi uitase agenda prin cine stie ce colt al camerei sale, isi ingropase cuvintele prin cine stie ce fragment al mintii sale. Duse erau zilele cand statea zile intregi inchis in camera lui sau cutreiarand parcuri, pentru a scrie, uitand de toti, duse erau zilele cand facea bataturi la degete pentru ca scria prea mult.  Stia ca ea nu ar fi inteles ca trebuie sa acorde atata timp pasiunii sale, nu era genul de femeie care sa accepte ca altceva sa fie mai important decat ea in viata persoanei iubite. Ii spunea de atatea ori: “ Poti scrie, daca vrei, nu am sa te deranjez, ”, dar se uita la ea nedumerit. Uitase de ce ii placea atat de mult sa scrie, tot ce voia era sa fie “deranjat” de ea. Simtea ca traieste cu adevarat, cu ea langa el, in loc sa inventeze povesti in care sa traiasca altii.

Sa o cunoasca, sa ajunga sa stie pana si cele mai intunecate parti din sufletul ei, sa o admire si sa ii descifreze fiecare taina doar pentru a descoperi ca intre timp si-a mai gasit cateva enigme cu care sa isi impodobeasca zambetul si sufletul, devenise cea mai buna opera de care se putea ocupa. Uneori, cand il ruga sa scrie ceva pentru ea, ii compunea scurte povesti, fara sa inteleaga de ce isi gasea greu cuvintele. Parca nu il mai ascultau. Tot ceea ce simtea pentru ea, simtea mult mai puternic decat acel impuls creator. Crezuse, atunci cand a vazut-o pentru prima oara, ca avea sa fie muza care avea sa-l ajute sa scrie opere perfecte, dar, mai bine de atat, era cea langa care nu mai avea nevoie de cuvinte prin care sa sa creeze alte lumi pentru a se simti implinit. Lumea lui era de ajuns.

*

                – Iubeste-ma azi…Maine s-ar putea sa nu mai fiu langa tine. Nu pot promite asta, pot promite doar clipa prezenta.

Ii mangaia umarul perfect rotund, sperand ca acest “maine” sa nu vina niciodata.

*

                Parea stapana intregii lumii, cum statea, pe creasta muntelui, cu talpile bocancilor infipte in granitul care poate ca pana si el, in raceala lui, se simtea infiorat de atata viata care pulsa cu fiecare bataie a inimii din trupul ei care parca nu obosea niciodata. Culorile apusului o invaluiau,privea in zare, se uita la piscurile din jurul ei neimpresionata de grandoarea lor, iar el se uimea, inca o data, cat de in viata era iubita lui cu parul de aur si cu ochii albastri-verzi, cum de maretia din jur nu trezea vreun sentiment de umilinta in sufletul ei. El se simtea in acele momente atat de mic, incat voia sa isi lipeasca genunchii de granitul dur si sa se inchine muntilor. Sau ei.

*

                De fiecare data cand radea, mai mult chicotind, stia ce sa le raspunda celor din jur atunci cand il intrebau de ce este atat de indragostit, incat a uitat din cauza asta de cea mai mare pasiune a lui. Pentru ca doar la auzul acelui sunet cristalin, era multumit, pentru ca sa traiasca avand grija ca ea sa rada din suflet devenise un scop mult mai important decat sa aiba grija de oameni de hartie.

*

                Intr-o dimineata de iarna, a intins, cu ochii inchisi, mana, pentru a-i mangaia sanii rotunzi, dar a prins intre degete doar asternutul rece. S-a trezit, buimac.

Plecase. Era ca si cand acele luni au fost doar un vis, ca si cand nici nu ar fi fost acolo, cu toate visurile ei pierdute prin fiecare colt al camerei, cu hainele ei imprastiate in dulap printre ale lui. Cauta o nota, un cuvant, un semn prin care sa-si explice plecarea, daca exista un astfel de semn, un bilet de adio, dar nu a lasat nimic in urma ei cand a inchis usa, iesind din viata lui pentru totdeauna.

A deschis sertarul biroului si a scos din el agenda in care isi scria toate povestile si creionul de care uitase. Din toata povestea lor, nu a ramas decat praful asternut pe coperta agenzii, singura dovada ca ea a existat in viata lui: ca l-a facut sa uite de pasiunea lui.

A deschis agenda si a luat creionul in mana. Cuvintele au inceput sa se agite, sa zgaltaie usile inchisorii unde le tinuse prizionere atata timp. Erau prea puternice, nu le putea controla. Prea mult timp s-a prefacut ca nu exista in el dorinta de a le da drumul, libere, pe foaie, sa emotioneze, sa infioare, sa ii faca pe ceilalti sa simta atunci cand credeau ca nu mai pot simti nimic, sa rada atunci cand nu mai aveau niciun motiv de bucurie si sa planga chiar daca totul era perfect in lumea lor.

S-a asezat la birou si a inceput sa scrie, frenetic, cu disperarea unui dependent de bautura care, dupa ce nu a mai baut nimic timp de cateva luni bune, a descoperit intamplator o sticla uitata de cineva intr-o camera. Scria pentru a evita sa se gandeasca la ceea ce s-a intamplat, ca a pierdut-o, nu stia daca ar fi suportat acest gand.

Dupa ce a scris zeci de pagini, si-a dat seama ca asta avea sa ramana mereu o constanta a vietii lui, indiferent ce oameni l-ar fi parasit: aceasta pasiune, acest talent care il facea unic pintre apropiatii lui. Putea crea alte lumi, putea sa ii emotioneze pe cei care ii citeau povestile, atunci cand scria era ca un Dumnezeu, in mana lui dreapta se potrivea cel mai bine un creion, nu  o mana stanga apartinand unor bucle blonde. Gresise atat de mult cand isi abandonase pasiunea, doar pentru ca gasise pe cineva cu care sa imparta patul, doar pentru ca, fiind idealist, ca mai toti scriitori, era genul de om care iubeste cu pasiune, nu care vede iubirea ca pe un simplu aranjament, un fel de contract lipsit de acea “nebunie”. Oricine l-ar iubi cu adevarat, ar trebui sa inteleaga ca vor exista nopti intregi in care se va dedica talentului sau. Oricine l-ar iubi cu adevarat, nu ar trebui sa ii ceara atentia totala.

In acea zi, s-a dus cu manuscrisul nuvelei lui preferate la o editura. Dupa o luna, povestirea i-a fost publicata, inregistrand un real succes. Toti prietenii lui credeau ca s-a mobilizat datorita insistentelor lor, nu aveau sa stie ca asta s-a intamplat doar datorita unei fete cu chipul de inger si inima care nu se poate atasa permanent de nimic.

Acum, nu mai vrea un chip perfect. Acum, cauta pe cineva cara sa nu se distinga intr-o multime, care sa nu ii ceara atentia totala, care sa nu alerge ca si cand ar zbura, care sa se simta doar un mic pion pe o tabla mult prea mare cand ar ajunge pe varful unui munte, care sa nu il lege cumva la ochi ca sa uite sa mai scrie, ci care sa ii mai pregateasca o cana de cafea in noptile in care e nevoit sa stea treaz pentru a termina un capitol. Pe cineva care sa nu ii ceara sa scrie doar pentru ea, ci care sa accepte ca scrie pentru intreaga lume si in primul rand, pentru el.

Acum, cand mai priveste pozele cu ea, pierdute intr-un album pe care il deschide rar, ochii ei sunt doar albastri, ca atatia altii.

*

                Frigul  izolase toti oamenii in caldura caminelor, dar un tanar fotograf se aventurase intr-un parc pentru a surprinde peisajul iernii . Ii placea sa fotografieze atunci cand nu era multa lume prin jur, care sa se uite curioasa la el.

Chiar atunci cand se asezase pe o banca pentru a fotografia crengile unui stejar batran, care parca stateau sa se rupa sub greutatea zapezii care apasa peste ele, a auzit o voce cristalina:

– Fa-mi o poza…Ma simt frumoasa azi!

S-a uitat la tanara ce rostise aceste cuvinte, si pentru prima oara si-a inchis camera, simtindu-se intimidat de atata frumusete, care putea crea sau distruge imperii. Asemenea frumusete ar trebui imortalizata in poze perfecte.

Se uita in ochii ei, intrebandu-se daca sunt verzi sau albastri, fara sa mai stie nimic, fermecat de aceasta aparitie stranie. Parea o craiasa a iernii, imbracata intr-un palton alb, cu parul de aur cazandu-i pana la brau. Avea un chip perfect, nici gerul nu indraznea sa ii inroseasca nasul sau mainile.

– Ce fotografiezi?

– Viata…

– Nu mai bine o traiesti?

Anunțuri

Un gând despre „Celuloza prafuita

  1. Muza perfectă rămîne doar atît cît să (re)aprindă flacăra creaţiei, s-o agite, s-o aducă la starea de geniu, apoi se petrece pe drumul său interminabil către mereu alt artist. Căci de-ar rămîne, ar cădea-n banal, iar perfecţiunea nu-şi permite luxul degradării.

    Să nu fim deci trişti
    artişti egoişti
    cu tremurîndă buza
    plîngîndu-ne muza,
    ci-nclinînd reverenţă
    să mulţumim de prezenţă
    iar opera noastră
    lumii-i fie fereastră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s