Craciun nemuritor- partea I

          Ca tot se apropie  Craciunul…M-am gandit sa postez aceasta povestioara, pe care am scris-o pe cand eram in clasa a X-a pentru un concurs organizat de liceu ( nu mai stiu cum se numea…a trecut ceva timp de atunci 😀 ).

-Craciun nemuritor-

A mai sosit un Crăciun în sătucul de munte uitat de lume, aflat la marginea unei păduri adânci. Zăpada  învăluia căsuţele din lemn ale oamenilor simpli, se aşternea peste potecile pietruite, acoperea uşor brazii mandri. Întreg satul, in ciuda constructiei sale fragile, părea un loc magic. Viaţa însăşi parcă se oprea văzând acel spectacol simplu al unei sărbători nemuritoare, oferit de nişte oameni ce aveau inimile pline de respect faţă de spiritul Craciunului.

Se înserase, iar stelele luminau orizontul întunecat părând niste făclii ale credinţei din sufletul oamenilor. Un brad uriaş, împodobit cu globuri şi beteală, cu o stea mare in vârf, stătea  in mijlocul pieţei publice a satului. Aştepta nerăbdator miezul nopţii, acea clipă magică în care toţi sătenii aveau să se adune în jurul lui, veseli, şi colindătorii, cu obrajii roşii, plesnind de sănătate, aveau să cânte in cor, glasurile lor cristaline înălţându-se spre diamantele văzduhului. Toţi oamenii vor sta lângă el, vor povesti cu chipurile luminate de focul jucăuş, îşi vor împărţi cadouri simbolice şi vor preamări şi în acel an magia Crăciunului. Însă mai era până atunci. Străzile erau pustii, iar în tăcerea de cristal ce plutea în aerul rece se auzeau usor vorbele  oamenilor ce petreceau alături de familie. Sătenii nu uitaseră adevărata semnificaţie a Crăciunului: o sărbătoare în care pentru o clipă porţile raiului se deschid in liniştea căminului propriu. Din nicio căsuţă nu lipseau brazii împodobiţi, mesele încărcate de preparate tradiţionale, în jurul căreia toţi membrii familiei stăteau plini de bucurie şi credinţă, cadourile de lângă brad. Toate familiile respectau în fiecare an tradiţia Craciunului şi colindele cântate încet de copii, mirosul îmbietor al cozonacilor, vâscul agăţat de uşă, ghirlandele si lumânările ce ardeau încet pe masă erau mici dovezi ale faptului ca în lumea lor trecătoare, unde nimic nu era veşnic, exista ceva ce nu avea să apună niciodată.

Într-o casă din lemn, aflată la marginea satului, foarte aproape de pădurea bătrână, o familie sărbătorea Crăciunul. Se aflau cu toţii aşezati la masa mare, mâncand cozonaci, povestind legende de mult apuse. Chris, un băieţel de vreo şapte ani, mezinul familiei numeroase, părea cel mai fericit dintre toţi. Era mic, nu prea cunoştea tainele vieţii şi nu înţelegea de ce în fiecare an aştepta cu nerabdare Crăciunul. Toate acele pregătiri ale părinţilor, bunicilor si fraţilor săi, care îl lăsau să le dea o mână de ajutor doar pentru că era prea insistent, îl făceau sa se simta împăcat cu toată lumea. Împodobea bradul, stătea lângă mama şi bunica sa, ce se ocupau cu gătitul, ieşea in după-amiaza zilei de Crăciun cu fraţii săi la colindat, picioarele sale micuţe afundandu-se în zăpada prea mare pentru el, cântând însă cu un glas curajos. În timp ce ceilalţi copii de vârsta lui se băteau cu bulgării de zăpadă atunci când sătenii se ocupau de împodobirea bradului din centrul pieţei, Chris stătea acolo, lângă ei, fiindu-i frică sa îi ajute, observând cu teamă cât de puternici arătau in comparaţie cu el, dar îi privea fascinat. Îi placea sa admire fiecare brad si era trist de fiecare dată când după sfârşitul sărbătorilor de iarnă era dezgolit de podoabe. Păşea îndrăzneţ prin târgul de unde oamenii cumpărau cadouri, luand generos daruri pentru toţi ai casei. Şi apoi, sărbătoarea din interiorul casei…Cât de mult îi plăceau mirosul de cozonaci şi scortişoara, focul dătător de speranţă din şemineu, ghirlandele agăţate peste tot, masa plină de preparate îmbietoare, lumânările plăpânde! Cum împreună cu fraţii săi se ducea lângă brad şi canta colinde, părinţii privindu-i cu lacrimi în ochi. Totul era plin de linişte şi pace, timpul părea ca se opreşte, sătenii erau mai uniţi ca niciodată, peste tot se auzeau urări de Crăciun, colinde şi strigăte de bucurie, iar Chris ar fi vrut ca sărbătoarea de care se simţea atât de legat să nu se mai termine niciodată.

Adormise şi în acel an, ca de obicei, cuibărit lângă şemineu. L-a trezit glasul mamei sale, ce îi spunea că a venit miezul nopţii. Chris s-a trezit repede şi a fost primul care a ieşit din casă. Cel mai mult îi plăcea momentul în care toţi sătenii petreceau lângă bradul uriaş, uitând in acea zi de toate problemele sau grijile lor.

Însă, în acel an, momentul de la miezul nopţii, în care de când se ştia, Chris îi vedea pe toţi sătenii urându-şi veseli „ Crăciun fericit”, stând la mesele aduse din cârciuma satului şi bând vin fiert, sau lânga foc, vorbind entuziasmati unul cu altul, s-a transformat într-un moment de teroare. Priveau toţi, în tăcere, admirativ, bradul adus in centrul pieţei şi împodobit cu devotament de săteni, ca în fiecare an, când, luându-i prin surprindere, o săgeata a vâjâit prin aer şi apoi şi-a atins ţinta, steaua din varful bradului, care a căzut supusă în zăpadă. Toţi şi-au întors temători privirile spre locul de unde a fost trimisă săgeata. În depărtare, pe vârful unui deal, stătea un grup de mercenari. Sătenii au îngheţat pentru o clipă. Nu erau pregătiţi pentru atac. Se aflau în relaţii bune cu Imperiul, şi, fiind muncitori, toţi plăteau la timp dările, îi tratau cu ospitalitate pe trimişii regelui. Însă, în momentul in care conducătorul acelui grup bine înarmat a făcut un semn spre săteni, cu un zâmbet rautacios pe faţă, iar călăreţii au pornit furioşi în direcţia indicată, oamenii erau pregătiţi să se apere.

Chris nu înţelegea de ce copiii nu mai cântau colindele şi de ce toţi bărbaţii, chiar şi bătrânii, se înarmasera cu ce aveau la îndemână, iar femeile fugeau agitate ţinându-şi protector copiii în braţe. Se uita la bradul care arăta altfel fără stea. Mama sa l-a luat în braţe, l-a strâns la pieptul ei, acoperindu-i privirea, şi a fugit disperată de lângă locul unde bărbaţii aşteptau atacul mercenarilor. Paşii i se afundau in zăpadă, dar femeia fugea fără să privească în urmă. Tot ceea ce voia era să îl apere pe Chris. Ceilalţi băieţi ai săi erau de acum mari şi i-au făcut semn să fugă, să se ascunda alături de celelalte femei. Chris nu putea vedea nimic, apărat de braţele mamei sale, dar voia să se întoarcă la bradul cel mare. Se întreba de ce in loc de strigătele de veselie auzea ţipete îndurerate, de ce în locul mirosului atrăgător de plăcinte şi de budincă se simţea un miros ucigător, de lemn ars, şi de ce mama sa nu se mai oprea din alergat. Femeia nu voia să vadă sângele victimelor ce pătau zăpada, locuinţele arse şi cum bărbaţii încercau să lupte cu mercenarii sălbatici. Alte femei se ascunseseră în adăposturi, alături de bătrâni. Ea ştia că doar pădurea o putea salva. Bradul fusese dărâmat şi din loc in loc se aflau victime căzute, din ambele tabere. Un mercenar a zărit-o şi, furios, a părăsit locul luptei şi s-a luat după ea.

Mama lui Chris simţea ca nu mai poate alerga, că se va prăbuşi, dar trupul plăpând al băiatului ce tremura în braţele sale o făcea să nu renunţe. Când a auzit clar, undeva în depărtare, sunetul făcut de un călăreţ, a ştiut imediat ce trebuie să facă. I-a dat drumul lui Chris din braţele sale şi i-a zis, pe un ton poruncitor:

– Fugi, Chris! Nu privi in urma ta!

Băieţelul o privea nedumerit.

– Chris, du-te! Orice vei auzi, să nu te uiţi înapoi! Fugi în pădure. Nu te opri!

Băiatul, observând privirea hotărâtă a mamei sale, şi-a dat seama că este important sa o asculte şi a fugit în continuare, singur, spre pădure. Picioarele i se împotmoleau în troienele înalte de zăpadă şi Chris simţea că fiecare pas ar putea fi ultimul, că oricând se putea împiedica. Nici atunci când a ajuns in pădure nu s-a oprit, ascultând ultimele vorbe ale mamei sale. O săgeată azvârlită cu furie l-a nimerit în umăr, dar el a ignorat durerea. Se împiedica uneori de crengile groase ale copacilor uriaşi, dar se ridica mereu şi continua să alerge mai departe. Însă oboseala şi durerea din braţul stâng deveniseră de nesuportat pentru un copil. Privirea i se înceţosa şi înainte să se prăbuşeasca a auzit sunetul unor paşi uşori şi a zărit pentru o clipă o siluetă înalta.

Reclame

2 gânduri despre „Craciun nemuritor- partea I

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.