Scantei de iubire

Ca tot e frig afara…

Flacarile mi se sting usor. Mai pui cateva vreascuri in semineu. Iti luminez fata, dar cumva, pare ca tu ma luminezi pe mine, ca stralucirea din privirea ta ma aprinde din nou si pe mine. Iti apropii mainile de flacarile-mi ce paraie si ard si sar si fac scantei. Parca ai vrea sa ma atingi, sa vezi cat de tare ard. Mangai cu un zambet absent pe chip aerul din jurul meu, aerul pe care il incalzesc, vrei sa prinzi umbra esentei mele, vrei sa ma nasti din tine. Doar pentru tine, ard tot mai tare, sunt mai ceva decat un vulcan ce acopera de cenusa orase intregi. In universul tau, sunt focul primordial, focul adus de Prometeu pamantenilor, atragand mania zeilor, focul datator de viata, focul distrugator. Iti slujesc tie, ard pentru ca ochii tai la randul lor ard de pasiune. In mine paraie sufletul tau.
Se asaza pe covorul moale, langa tine, si iti da o cana de ciocolata calda. Ii multumesti. Te saruta dragastos pe obraz si isi pune mana pe umarul tau. Stati asa, in tacere, el bandu-si cafeaua, tu ciocolata calda, va uitati la mine de parca ati incerca sa ma descifrati. De parca flacarile mele canta ceva, o melodie ale carei versuri nu le intelegeti, dar al carei ritm nu este altceva decat ecoul inimilor voastre pline de iubire. Iti asezi capul pe umarul lui. Parca suntem intr-un tablou de Craciun: un cuplu ce sta in fata unui semineu. Totul e incremenit, e o liniste edenica, doar flacarile mele lumineaza intreaga camera, doar eu indraznesc sa tulbur linistea.
Si apoi, brusc, intr-o fractiune de secunda, secunda aceea de la inceput cand nu era nimic iar universul a explodat, el isi lipeste buzele de buzele tale. Va sarutati nu ca si cand asta ar fi ultima oara cand veti mai face asta, ca si cand dupa ce va veti desprinde din aceasta inclestare, o prapastie se va deschide intre voi, si nu veti putea niciodata sa treceti de ea pentru a va regasi, ci ca si cand nu mai puteti respira oxigen, ci ambrozia de pe buzele fiintei iubite. Iar sa va opriti din a va saruta inseamna sa nu mai puteti respira.
Iar eu…Incremenesc. Caldura mea ingheata, ciocnindu-se cu caldura emanata din trupurile voastre unite intr-unul. Flacarile mele tac, la auzul soaptelor voastre stinse. Devin doar o parte din decor, caldura mea nu poate lupta cu incendiul din sufletul vostru ce va parjoleste fiecare celula din corp, la terminatiile nervoase ale celulelor personei iubite aflandu-se izvorul de apa care poate stinge asta. Va strangeti unul in altul pentru ca nicio celula sa ramana neacoperita de celula-pereche a persoanei iubite, si corpul sa va arda din cauza asta. Tot ce pot sa fac este sa trimit umbrele flacarilor mele sa lumineze corpurile voastre, or mai bine zis corpul vostru.
Cand va despartiti unul de altul, sunt mandru ca iar va trebui sa cautati caldura mea pentru a va incalzi, iar acele clipe cand voi erati geneza mea s-au stins. Uneori, as vrea sa-mi trimit flacarile in lume, sa capete forma umana si sa imi spuna ce inseamna ca un sentiment sa aprinda in tine poate ultima scanteie din focul lui Prometeu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.