Din cronicile unei aniversari autohtone

Majoritatea momentelor deosebite nu pot fi descrise in cuvinte, pentru ca nu exista cuvinte potrivite pentru a le descrie. Cuvinte indeajuns de cuprizantoare incat sa surprinda tot ceea ce vrei sa spui. Asta e neajunsul limbajului, exista o incompatibilitate intre infinitul gandurilor noastre si modul limitat in care le putem contura in propozitii vorbite sau scrise.

Cum pot sa descriu pe deplin ce mandra sunt ca am prieteni care isi organizeaza aniversari in care nu doar distractia primeaza, ci si efortul, dar un efort care merita, intrucat poti admira frumusetea tarii tale? Anul trecut, in august, in Piatra Craiului, am ajuns la un moment dat intr-un anumit loc din munti si, doar bucurandu-ma de linistea si frumusetea din jurul meu, mi-am spus ca astfel de momente, scurte, valoreaza poate mai mult decat luni intregi traite in zgomot si agitatia unei lumi in care, pentru a supravietui, trebuie sa faci totul cu viteza.

Si…cum pot sa descriu ce inseamna “aniversarile minionilor” pentru mine? Acesta e al doilea an in care am participat la aceste aniversari care deja au devenit o traditie pentru grupul nostru. Al doilea an in care am putut vedea un exemplu de organizare perfecta, de solidaritate, de cum poti veni cu idei inedite pentru a-ti celebra ziua de nastere, iar, in plus, anul acesta, in care am invatat mai multe lucruri despre specificul national, vazand inca un colt din tara noastra, Muntii Macinului ( fapt pe care il voi expune in aceasta relatare).

Voi incerca, sa povestesc, pe scurt, in cuvinte sarace spre deosebire de tumultul de sentimente din sufletul meu pe care le-am trait in aceasta zi.

Ne-am intalnit la Gara de Nord, toti invitatii intrebandu-ne “oare unde vom merge”, intrucat Minionii au vrut sa ne surprinda. S-au baut cafele, toata lumea s-a salutat cu toata lumea, au aparut si sarbatoritii, apoi…surpriza! Minionii ne-au condus la iesirea din gara. Deja existau anumite persoane care s-au gandit la posibilitatea ca am putea pleca cu autocarul.

Am pornit la drum, inca intrebandu-ne in sinea noastra unde vom merge. Aici, trebuie sa mentionez momentul impartirii clatitelor, o alta traditie a aniversarii minionilor. Si sa nu uit de glumele facute de majoritatea baietilor din grup ( ziua in care ei n-ar reusi sa ne mai amuze pare o utopie), cadourile oferite altor doi prieteni. A aparut ca evident, in curand, faptul ca ne intrebam spre litoral. Uimiti, deoarece cu totii stiam ca nu aveam cum sa nu mergem la munte, misterul a fost elucidat atunci cand am zarit, din autocar, creasta Muntilor Macinului, cei mai vechi munti din tara noastra, formati in orogeneza hercinica, acum aproximativ patru sute de milioane de ani.

O alta surpriza ne astepta pe toti: am oprit la Crama Dobrogeana, unde eram asteptati cu vin fiert si friptura, unde am vizitat biroul companiei Alcovin Macin, am putut vedea toate diplomele primite de vinurile realizate de acestia, ne-a fost tinut un discurs despre proprietatile benefice ale vinului asupra organismului uman, baut cu moderatie, si am facut si pozele de grup. In acest loc, nu am putut sa nu admir, in sinea mea, modul de organizare al celor doi sarbatoriti, felul in care s-au implicat pentru a ne oferi o zi de neuitat.

Si am pornit la drum…

In acest moment, trebuie sa specific ceva. Desi am “cedat” si am mers destul de greu, nicio clipa nu am gandit ceva de rau despre faptul ca trebuie sa urcam, sa facem efort. Singurele ganduri rele au fost fata de mine insami, pentru ca simteam ca ii incurc si opresc din loc pe ceilalti cu mersul meu ( pentru ca intre picioarele mele stangi si gheata de munte s-a nascut o relatie…sa spunem ca nu prea ne agream).

Am invatat o lectie, pe acesti munti ai Macinului, o lectie pe care alti munti cu crestele pierzandu-se in nori nu au stiut sa mi-o arate. Pe langa faptul ca pareau intruparea teoriei lui Lucian Blaga despre “alternanta deal-vale”care constituie matricea stilistica a acestei tari, Muntii Macinului sunt precum insusi spiritul ei. Din departare, par niste dealuri, nu tintesc spre nori, spre infinit. Sunt ceea ce a mai ramas dupa ce toate fortele naturii au modelat mediul. Ceea ce a rezistat acestei modelari.

Asa suntem si noi, romanii. Inca dupa retragerea aureliana, am ramas aici. Nu tintim spre nori. Muncim pamantul. Am rezistat. Rezistam tuturor greutatilor, aici, in aceasta tara de o frumusete deosebita, tara din care am vazut atat de putine, deocamdata, dar acest “atat de putine”…Cum m-a facut sa-mi descopar spiritualitatea asa cum nicio biserica nu o va face vreodata! Toti spun ca aceasta “ramanere” a noastra in spatiul carpato-danubiano-pontic, aceasta “supravietuire”, este cel mai negativ aspect al psihologiei poporului nostru: ca nu am fost in stare sa ne exstindem, sa cucerim, sa purtam razboaie iscate de noi. Eu spun ca, indiferent de orice, as vrea sa regasesc acest aspect al neamului meu in mine. Aceasta rezistenta stoica, umila.

Dupa traseul ce a durat cateva ore, a urmat masa festiva. Tortul, si de aceasta data foarte bun, a fost personalizat pentru aceasta zi, avand imaginea unei specii de pasari care se intalneste in Muntii Macinului. Am jucat si un joc, o alta traditie a aniversarii Minionilor, in care ne-au demonstrat inca o data cat de bine au pregatit aceasta zi. Chiar daca majoritatea dintre noi am fost extenuati, obositi, la aceasta masa, asta nu a schimbat faptul ca ne-am simtit bine.

A urmat apoi drumul spre casa, in care am dormit, sau mai degraba atipit, fiecare cum a putut.

Da…Nu exista cuvinte potrivite ca sa exprim cata admiratie am pentru oamenii care se pricep sa faca din aniversarea lor o zi cu adevarat speciala, mai ales daca acesti oameni imi sunt prieteni.

Iar, la finalul zilei, mi-am dat seama ca nu trebuie sa regasesc in mine ceea ce am fost si sunt dintotdeauna: exact ca Muntii Macinului. Nu supravietuiesc, rezist. In cedarile mele, in cazaturile mele,  carata, tarata de altii, rezist. Dar, recunosc, niciodata nu am simtit versurile lui Lucian Blaga din poezia “Dati-mi un trup, voi, muntilor”, mai intens decat la aceasta aniversare a minionilor. Si de fiecare data cand mai plang…Plang pentru ca mi-e sufletul prea mare in fortareata fragila in care e inchis.

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

(Lucian Blaga- Dati-mi un trup, voi muntilor.)

photo credits: Ungureanu Alexandru.

Reclame

5 gânduri despre „Din cronicile unei aniversari autohtone

    • Foarte frumos articolul! Ma bucur ca ti-a placut la noi, la Crama Dobrogeana; M-tii Macinului chiar merita vizitati, te astept si la primavara impreuna cu prietenii tai! Primavara muntii acestia, sunt foarte frumosi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.