Biografia unui sărut- partea I

Te uiţi la mine ca şi când ai vrea să afli care sunt cele mai înfiorătoare temeri ale mele, în faţa căror aş prefera mai degrabă să-mi scot inima din piept şi să o arunc în abisul unei prăpastii, decât să fiu nevoită să le înfrunt…Doar ca să îmi arăţi că există atrocităţi mult, mult mai teribile. Mă strângi de închietura mâinii. Degetele tale? Doar nişte chibrituri aprinse. Instinctul de conservare îmi spune să fug, cât mai departe, să fug de tine, cel mai rău coşmar, sticluţa cu otravă peste care am scuipat, cu sânge, cuvântul “Antidot”, dar pupilele-ţi Gorgone împietresc fiecare bucăţică din corpul meu obosit. Aşa că tot ce pot să fac este să stau, să mă sprijin pe nişte picioare de gelatină şi să aştept sentinţa.
Am devenit doar o păpuşă scămoşată. Ai ataşat nişte fire în sistemul meu limfatic care-ţi transportă ura electrică, fire de care ţii cu nişte degete de metal pe care nu le pot frânge. Deşi controlezi totul, deşi sunt doar o proiecţie a unui fragment din mintea ta, o incregătură de celule anemice de care nu ai mai avut nevoie şi ţi le-ai smuls din epidermă, singura fărâmă de raţiune proprie care mi-a mai rămas, sanctuarul meu, locul acela unde sunt doar eu fără că tu să continui să mă distrugi chiar şi atunci când nu mai ai ce distruge, îmi comandă să evit să mă uit la tine. Aşa că îmi cobor privirea.

Nu..Trebuie să te uiţi la mine. Nu eşti Orfeu, nu vei avea niciodată vreo Euridice, pentru că în Iadul în care te-am închis, ţi-am construit un turn din smoală, am spart cheia în mii de bucatele, şi fiecare bucăţică i-am dat-o unui alt demon să o înghită. Nu e cale de ieşire, pentru tine. Te trag de păr şi te oblig să te uiţi la mine, pentru că trebuie să admir cât de frumoasă eşti, aşa, distrusă,că o păpuşă de porţelan crăpată, trebuie să-mi admir opera. Să te otrăvesc, să îţi amintesc într-una de cât de…degeaba eşti, să găsesc o cale să intru în venele tale şi să picur acolo adevărul, până ce inima îţo pompează otrava mea în tot corpul, otravă ce şi-a găsit cel mai sfânt lăcaş pe vârful limbii mele, e ceea ce mă pricep cel mai bine să fac. Încă mă implori din priviri să te cruţ, măcar de data asta, deşi ştii că nu îmi poate fi milă de tine. Biata de tine…Îţi pot mirosi frica.

Ajunge să îţi apeşi degetele în umărul meu, că eu să preiau sarcina lui Atlas. De fapt, eu sunt Atlasul ce îţi cară toţi scheleţii. Ţi-ai adunat toată durerea, toate temerile, toate insecurităţile, le-ai transformat în roci şi ai aşezat muntele astfel format, pe umerii mei. Sunt nevoită să trăiesc aşa, cărând pe umerii mei tot ceea ce te sperie. Mi-ai deformat coloana vertebrală, mi-ai frânt oasele, greutatea crucii tale apăsă, în fiecare zi, peste spatele meu. De asta zâmbeşti acum, nu? O ştii prea bine. Mă mângâi pe păr şi ai putea păcăli pe oricine prin acest gest de tandreţe, dar eu ştiu mai bine că realitatea este alta. Zâmbetul tău maliţios te dă de gol. Mă întreb de ce ai venit şi de ce stai aşa, fără să faci nimic, dar ştiu că asta face parte din micul tău joc de a mă tortura, de a te juca de-a ruleta rusească cu mintea mea. Oh, te ştiu atât de bine…Îţi place să îţi admiri creaţia, nu? Îţi place să vezi ce ai intoxicat, ce ai distrus? Pot suporta, a trecut prea mult timp. Am devenit doar  o groapă de gunoi în care îţi arunci toate mizeriile. Nu va veni ziua în care să dau afară tot din mine şi să acopăr planeta întreagă de suferinţa ta, pentru că ai pus un munte de miliarde de tone capac peste inima mea în caz că ar putea ceda, peste vocea mea care s-ar putea frânge într-un ţipăt apocaliptic.

Tremuri. Bătăile inimii tale îmi bubuie în urechi. Nu înţeleg de unde atâta putere, atâta vitalitate. Îmi bag mâna îngheţată în tricoul tău şi îmi urc degetele încet până la pieptul tău, până acolo unde aş putea prinde în palmele mele ecoul bătăilor inimii tale. Încet, pentru că vreau să mă bucur de felul în care atingerile mele te fac să urli…Doar că nu se aude nimic. Pentru că ţi-am cusut, de mult, buzele, ţi le-am lipit una de alta şi nu te poţi face auzită, doar că eu ştiu tot ceea ce gândeşti înainte că tu să fii conştientă de gândul tău, ştiu tot ceea ce vei simţi cu secole înainte că tu măcar să îţi dai seamă că simţi ceva. Îmi lipesc palma de pieptul tău. Ah, cât aş vrea să ajung la inima ta, pe care să o strâng în pumnul meu, să o ucid de sute,mii de ori, să o aduc la viaţă doar pentru a o ucide din nou, să abuzez de ea!Să ajung să aflu cum e construită inima pulsând de viaţa a Galateei mele…Îmi apropii chipul de al tău, ce acum sute, mii de ani a fost doar piatră. Piatră din care m-am născut şi pe care am adus-o la viaţă.

Ţi-ai apropiat atât de mult faţa de a mea, încât îţi văd fiecare por. Încât îmi furi oxigenul, mă sufoci, de parcă plămânii mi s-au urcat până în esofag şi mă împiedică să respir…Aşa că sunt nevoită să rămân aşa, lipită de tine, că să îţi respir porii. Îţi plimbi mâna pe spatele meu, pe sub bluza pe care o port, de parcă ai vrea să-mi sfărâmi fiecare os, să-mi scoţi coloana vertebrală şi să o încolăceşti apoi în jurul gâtului meu. Să-mi arăţi că sunt atât de neimportantă pentru tine, încât nici măcar să mă ucizi nu faci un efort prea mare…Încât chiar şi atunci când mă omori, eu te ajut să faci asta. Brusc, te năpusteşti asupra mea că un animal de pradă şi îţi lipeşti buzele îngheţate de buzele mele aride. În acel moment, agonia mea atinge punctul culminant şi mă desprind în mii de bucăţele cu forţa aceea care a creat universul acum miliarde de ani…

Degeaba opui rezistenţă, degeaba încerci să lupţi… Ambrozia mea. Nu pentru că mă satisface durerea ta, nu pentru că tânjesc după asta, ci pentru că de asta m-am născut. Te-am blestemat, nu te las să uiţi unde e locul tău, pe pământ, zvârcolindu-te, plângând în suspine grohăitoare. Te-am urâţit prea mult ca  să mai poţi plânge aşa cum plâng eroinele din filme, când plânsul le face mai frumoase ca niciodată. Îmi trec vârful limbii peste buzele tale. Încet,  să savurez fiecare secundă în care agonia îţi roade genunchii. Te-ai prăbuşi chiar pe podea, dar nu te las să ajungi atât de jos, încât să nu mai mă simţi.

Nu! Te rog…Doar de data asta…Lasă-mă în pace!

Oh, micuţa mea…În van te rogi de mine. Salvează-ţi energia, vei avea nevoie de fiecare atom ca să nu arzi atunci când voi trimite Vezuviul asupra ta.

Nu şi de data asta…Pot să lupt. Pot să îţi rezist…

Eşti doar o fecioară pe care o sacrific pe altarul suferinţei, pentru zeul Nimicului. Şi, în clipele astea când trag de părul tău în toate direcţiile şi îţi forţez buzele să se întredeschidă pentru ca limba mea să poată abuza de tine, realizezi că nu îţi mai rămâne nimic de făcut decât să aştepţi să treacă Apocalipsa. Şi totuşi…

Anunțuri

Un gând despre „Biografia unui sărut- partea I

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s