Ca scrisul la tastatură…

547981_470333926321527_2131688456_n

Îmi amintesc cum, atunci când am întâlnit prima oară calculatoarele şi, implicit, scrisul la tastatură, scriam într-un ritm foarte lent. Apăsam fiecare literă doar cu un deget, îmi lua foarte mult să scriu. Nu eram familiarizată cu locul fiecărei litere, era ceva nou; eram nevoită să mă uit la tastatură când scriam, nu la ecranul calculatorului. Mă uitam la cât de repede tastau „cei mari” şi mă miram de viteza lor.

Acum, am învăţat locul fiecărei litere, aş putea scrie cu ochii închişi orice postare pentru acest blog ( bineînţeles, nevoită să corectez apoi inevitabilele greşeli care ar apărea). Însă asta nu face ca lucrurile să fie plictisitoare, deoarece deşi locurile literelor sunt fixate, modalităţile în care le pot combina pentru a forma cuvinte sunt infinite. Pe tastaturile „clasice”, destinul lui r e să stea lângă t şi e, însă fiecare cuvânt care prezintă aceste litere e o minune, pentru că poate însemna raiul sau iadul, liniştea acceptării sau disperarea conflictului interior. Totul depinde de cum aleg să unesc aceste litere, oferite de-a gata de tastatură. Şi aşa îmi plimb degetele printr-un amalgam de lumină şi întuneric, printre cei mai blânzi demoni pe care îi poţi întâlni şi cei mai aprigi îngeri care îţi pot apărea în cale.

Uneori, cred că şi evoluţia unei relaţii se asemană cu această trecere, în timp, de la felul în care scrii lent la tastatură, la început, la viteza cu care tastezi din clipa în care creierul a memorat locul fiecărei litere.  Aşa şi în relaţie, la început trebuie să descoperi persoana de lângă tine. Nu cunoşti încă când zâmbeşte cinic sau când zâmbeşte din suflet, ce o enervează sau ce o linişteşte sau face fericită, unde se gâdilă sau unde să nu o atingi sub nicio formă, pentru că nu îi place. În timp, descoperi aceste lucruri şi ai să ştii toate aceste lucruri. Felul în care se încruntă când este doar indignată de ceva, faţă de expresia aceea când este de-a dreptul enervată.  La ce va comenta pe străzile oraşului că este ceva „dizarmonic”, din punctul lui/ei de vedere. Povestea fiecărei cicatrici. Îi vei cunoaşte pielea ca o hartă pe care ai memorat-o de câte ori ai studiat-o. Ca un montaniard care îţi poate indica cu ochii închişi pe harta României unde se află un lanţ muntos din Carpaţi, aşa vei fi şi tu familiarizat cu corpul celuilalt.

Însă, ca în cazul scrisului, aceste aspecte pe care la început nu le ştiai dar le înveţi în timp nu transformă lucrurile într-un banal din ăla nociv, pentru că sunt, cumva doar lucruri de suprafaţă. Contextul în care ţi se vor dezvălui, cu fiecare zi care trece, va fi diferit întotdeauna, şi tocmai acest context transformă lucrurile într-o familiaritate aparte, în care te simţi bine şi care are posibilitatea de a aduce ceva nou.  Contextul ăsta creează poveşti aparte de povestit nepoţilor, peste ani şi ani. „Mai ştii când era să rămânem închişi în muzeul X peste noapte?”.

Şi, mai ales, ca în cazul scrisului, deşi zâmbetul ironic, cinic, al persoanei de lângă tine va fi acelaşi în fiecare situaţie în care în ea se va trezi acest spirit ironic, din diverse motive, şi deşi întotdeauna se gâdilă în zona abdomenului, tu în fiecare secundă poţi reacţiona în sute de moduri la aceste lucruri.  Eu, când scriu, niciodată nu sunt plictisită de faptul că procesul de a scrie la tastatură e acum mecanic. Doar în degete stă automatismul ăsta, în creierul meu mereu se realizează alte conexiuni, alte legături, cu ajutorul cărora aleg anumite cuvinte în detrimentul altora.

Şi aşa e şi când iubesc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s