Din confesiunile unui introvertit III

Aproape am terminat de citit cartea lui Susan Cain, „ Quiet::The Power of Introverts In A World That Can’t Stop Talking.”. De felul meu, nu sunt adepta cărţilor motivaţionale, al căror discurs încearcă să te facă să devii ceva ce nu eşti atunci când le citeşti. Discursul acestei cărţi, în schimb, constă mai mult în a-ţi arăta că e bine aşa cum eşti.

A fost o lectură ca o revelaţie, în care mi-am dat seama că dincolo de biologia datorită căreia sunt introvertită, dincolo de temperament, este o alegere a mea să fiu aşa cum sunt.

Da, nu mă vei găsi niciodată în centrul scenei, îmi ţin gândurile pentru mine, dar tăcerea mea nu este limitare, aşa cum nici energia ta nu e superficialitate, dragă extravertit. Eşti departe de a fi supercial, aşa cum şi eu sunt departe de a fi antisocială.

În şcoala generală, a existat un moment în care colegii mei m-au întrebat, în glumă, câte pagini din DEX citeam pe zi. Eram copilul ăla liniştit în tot haosul din jurul lui. Şi da, uneori chiar citeam pagini din DEX, la întâmplare. Cred că mă fascina ordinea de acolo, cum fiecare cuvânt are rolul lui, şi felul cum atunci când deschizi o carte de ficţiune ordinea aia este reconstruită de scriitor, care, fără să aducă neapărat noi sensuri, schimbă totul în funcţie de context. Lumea DEX-ului e lumea aia de „aşa sunt lucrurile”. Când deschideam cărţile copilăriei, intram în atâtea de lumi de ” dar uite, ar putea fi şi aşa…”.

În liceu, am fost la fel de anonimă, dar am jucat o lungă perioadă rolul de pxeudoextravertită din micul grup de prietene pe care le-am avut atunci. Mi-a fost uşor, deoarece „jucam” în faţa a puţine persoane, o fată vorbăreaţă, amuzantă prin stângăcie.

Acum, îmi păstrez momentele astea de pseudoextravertire cu puţinii oameni apropiaţi mie. În rest, sunt tot fata aia liniştită care tace nu pentru că nu are nimic de spus. Dincolo de caracteristicile care mă îndepărtează de un introvertit clasic, şi anume rapiditatea în vorbire, gesturi, chiar o agitaţie interioară în felul în care gândesc, uneori, sunt o introvertită, şi nu spun asta cu mândrie, dar nici nu trebuie să o spun cu ruşine.

Lumea ar fi un loc aşa plictisitor dacă ar exista doar extravertiţi, sau doar introvertiţi. Aici e mai mult decât în cazul dihotomiei bărbaţi-femei, întrucât această calitate a temperamentului nu depinde de sex. E vorba de tăcerea celor ca mine care nici nu sfidează, dar nici nu îşi dovedeşte umilinţa în faţa tuturor cuvintelor rostite cu entuziasm, din inimă , de extravertiţi. Şi de felul în care momentele de solitudine sunt o binecuvântare, dar nu urăsc lumea.

Mi-e mai bine doar când o observ, nu când sunt în mijlocul ei.

Anunțuri

Un gând despre „Din confesiunile unui introvertit III

  1. Toata lumea, bineinteles, mai putin eu, sufera de ceva mult mai rau. Se numeste introvertism emotional. Simti dar efectiv alegi sa taci si sa lasi sa treaca momentul. Intr-o relatie taci pentru ca zici ca tacerea e o decizie mai inteleapta decat vorbitul. Nu stiu sincer dar oamenii in unele puncte de vedere devin din ce in ce mai… cand vine vorba sentimente. Isi filozofeaza vietile atat de mult incat uita sa la mai traiasca si sa simta si mai ales sa spuna ce simt. De aia asa de multe relatii se duc de rapa si sunt din ce in ce mai multi oameni singuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s