Dincolo de abisuri

e61022502bed1d917d30348b8b696a8aÎşi rosese unghiile şi avea cearcăne, semn că nici noaptea trecută nu reuşise să adoarmă. Îmi povestea despre întâlnirea eşuată cu tatăl ei. Nici măcar nu o recunoscuse.

Era undeva, la marginea prăpastiei, şi aşteptam momentul să o împing în hău. Mi-a fost uşor să îi modelez anxietăţile şi scheleţii din dulap în şoapte de „ Nu eşti bună de nimic.” De obicei, îmi alegeam victime mai stabile din punct de vedere emoţional, care să reprezinte o provocare. Cu cât motivul pentru care aveau nevoie de consiliere era mai banal, cu atât mă luptam să îi fac să îşi analizeze viaţa şi să vadă acolo doar…nimic.

Claudia a intrat prima oară în cabinetul meu într-o zi de iarnă, pe un viscol năpraznic, adusă de mama ei. Îmi amintesc cum mă uitam, fascinat, la cârlionţii ei ca un ghem imposibil de descurcat. Parcă mă implora, din priviri: „ Convinge-mă că asta e singura modalitate prin care pot să liniştesc tumultul ăsta din mine!”

Au trecut două luni de atunci. Mă uimea plăcerea ei masoschistă de a vorbi despre demonii din mintea ei, felul în care aborda direct miezul problemei. Cu majoritatea pacienţilor, ajungeam treptat să vorbim astfel, după câteva sesiuni de discuţii „uşoare”. Cele câteva victime pe care mi le-am ales în decurs de cinci ani de când am obţinut licenţa, la intervale îndelungate de timp, pentru a nu atrage atenţia asupra mea, au avut în comun talentul de a ascunde problemele pe care le au sub mormane de „totul e bine.”

-Vreau doar…linişte, ştii? Să găsesc o modalitate să scap de tot zgomotul ăsta din mintea mea! Nu mă ajută pastilele pe care mi le-ai dat, nu mă ajută şedinţele astea…Spune, ce mă poate ajuta?

Aproape că vroiam să îi şoptesc: „ Ştii foarte bine ce. Ce te bântuie nopţile, dorinţa asta cu care te lupţi, gândindu-te la cât de mult ar suferi mama ta…”

-Claudia, asta e viaţa pentru toţi. Zgomotul ăsta. Nu poţi să îl faci să se oprească, poţi doar să încerci să îl controlezi tu pe el.

„Claudia, ştii că liniştea e doar saltul ăsta, din prăpastie în abisul fără sfârşit…”

Am întrebat-o, când şedinţa s-a terminat:

-Joia viitoare, la aceeaşsi oră?

Mi-a confirmat, cu privirea pierdută. Ştiam că în acea seară avea să se sinucidă.

*

Mă pregăteam să închid cabinetul, joia următoare, când i-am auzit vocea Claudiei:

-Te grăbeşti undeva?

Aproape că nu am recunoscut-o. Îşi îndreptase părul şi se dăduse cu ojă pe unghii, aşa că nu se mai observa faptul că avea obiceiul să şi le roadă. Purta o rochie neagră, simplă.

-Scuze că am întârziat la şedinţă!

Am intrat în cabinet. Eram uimit de schimbarea ei şi de faptul că încă era în viaţă. Niciodată nu o mai văzusem atât de pierdută ca la ultima şedinţă.

-Mi s-a întâmplat un lucru straniu joia trecută, după şedinţa noastră. Am mers pe jos spre casă şi m-am decis să traversez prin parcul Herăstrău. Era aproape pustiu. Mă uitam la lacul îngheţat şi mă gândeam doar la cum ar fi dacă aş face doi, trei paşi pe surprafaşa lui şi toată gheaţa aia s-ar sparge sub picioarele mele. Găsisem, în sfârşit, ceva ce pot să sfărâm în sute de bucăţi, spre deosebire de tot zgomotul ăsta din mintea mea. Aproape că simţeam liniştea aia care m-ar cuprinde odată ce m-aş afunda în apa rece. Acalmia ce ar veni odată cu renunţarea mea de a mai rămâne la suprafaţa apei. Ideea aia mă acoperea ca cea mai caldă haină. M-am aşezat la marginea lacului şi mi-am lipit bocancii de gheaţă. Apoi, m-am gândit la tine şi mi-am dat seama, imediat. De ce secret ascunzi. Am plecat spre casă şi am căutat lucruri despre tine, despre munca ta. Ştiai că în cinci ani de zile de când eşti psiholog, zece pacienţi de ai tăi s-au sinucis?

Încercam să îmi păstrez un chip cât mai neutru, dar inima îmi bătea mai tare ca niciodată.

-Doar o coincidenţă…Când ai probleme mentale, poţi ajunge să faci acest gest…Regret că nu am reuşit să…

– Nu, nu au avut probleme mentale. Erau persoane perfect normale, dar cumva, după două-trei luni de şedinţe cu tine, au sfârşit prin a se sinucide! Se pare că eu sunt prima ta „victimă” care chiar are probleme mentale.

Mă uitam, prin cameră, după vreun obiect care ar putea fi folosit drept armă. Nu o puteam lăsa să îmi dezvăluie secretul.

-Fii serios, nu ai să mă omori! Ai oroare de sânge şi de violenţa fizică. Ţie îţi plac jocurile astea mentale, să deţii controlul. Să alegi din atâtea pacienţi care vin şi îţi împărtăşesc secretele lor ce minţi să modelezi, ca nişte bucăţi de plastină, în cel mai aprig duşman al propriilor persoane.

-Niciun poliţist nu te va crede! Eşti doar o tânără instabilă, cu tendinţe schizofrenice, iar eu sunt un terapeut respectat!

-Da, sunt de acord cu tine…

Şi-a deschis fermoarul de la rochie şi a tras de ea în jos. Am rămas ca o stană de piatră. Avea un corp fragil, parcă de adolescentă. Şi-a desfăcut sutienul, apoi şi-a tras înapoi rochia, dar a lăsat o bretea să îi cadă pe umăr.

-Ce crezi că…

Şi-a ciufulit părul, a început să se zgârie pe braţe şi şi-a dat o palmă peste obraz. A început apoi să lăcrimeze. Stătea aşa, cu sutienul în mână, cu şiroaie de lacrimi acoperindu-i obrajii, şi pentru prima oară în viaţă mi s-a făcut frică.

-Dar mă vor crede când voi ieşi aici, plângând, şi am să strig cum ai încercat să mă violezi…Cum eram într-o stare vulnerabilă, iar tu te-ai apropiat de mine, mi-ai pus mâna la gură şi ai tras de rochia mea. Cum…

-De ajuns! Ce vrei, bani? Pentru că asta nu e o problemă, pot să…

-Nu…Vreau să o concediezi pe Oana şi să mă angajezi pe mine ca secretară a ta. Vreau să aud povestea fiecărui pacient al tău. Şi vreau să îţi aleg eu victimele…

Zâmbea inocent, şi deşi avea părul ciufulit şi obrazul roşu, era atâta putere în ochii ei încât mă întrebam unde o ascunsese tot timpul când i-am ascultat poveştile. Mă întrebam câte persoane ca ea stau, ascunse, aşteptând clipa când viaţa avea să le ofere oportunitatea de a-şi smulge haina masochistă cu care şi-au îmbrăcat sufletul şi de a-şi recunoaşte adevărata lor natură, de un sadism crud.

-Îţi vine să îţi rozi unghiile, nu? mi-a şoptit. Acum, că nu mai ai controlul…Acum, că nu vei mai alege tu ce persoane ai să obligi să se holbeze la abis atât de tare încât singura variantă e să se afunde în el.

Ciudat, dar simţeam ca şi cum mi s-ar fi ridicat o piatră de pe inimă. Am sărutat-o. Buzele ei aveau gust de căpşuni şi disperare care în sfârşit îşi găsise salvarea.

-Luni, de la opt dimineaţa, să fii aici!

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s