Din confesiunile unei „anxioase”

Anxietatea nu e întotdeauna monstrul ăla mare, leviathanul alimentat de toate grijile, insecurităţile şi incapacitatea de a trăi un moment fără a-i analiza semnificaţiile din toate unghiurile posibile. Anxietatea e uneori în lucrurile mici şi în felul în care lucrurile astea mici tot îţi apar în cale. Eu aşa o simt, urmărindu-mă ca un căţel loial ce poate vorbi şi îmi şopteşte tot felul de lucruri precum: „Uite, vezi alea două persoane? De tine râd”, „ Ha, azi ai prezentare la master, o să fie un dezastru”. Sunt o fană a picturii de ansamblu, a întregului format din sute, mii de părţi diferite şi omit detaliile. Anxietatea nu îmi scoate în evidenţă detaliile imaginii de ansamblu, ci aspectele astea mici, banale, ale existenţei mele, trecute printr-un filtru de auto-analiză foarte vigilent.

Anxietatea nu e întotdeauna senzaţia că nu mai poţi să respiri atunci când eşti pus să „performezi” un act social. Că ai o piatră în gât şi că pământul îţi fuge de sub picioare. Nu am experimentat niciodată vreun atac de panică. Anxietatea mă face să fiu conştientă că sunt în faţa unui public şi, fără a-mi crea atacuri de panică, mă face să mă simt incofortabil în această postură. În plus, creează o incompatibilitate între elocvenţa gândurilor şi felul haotic cum le transpun în cuvinte.

Anxietatea nu e întotdeauna în nevoia de a controla orice aspect al vieţii. Mă pot duce într-o vacanţă fără să ştiu nimic despre destinaţia unde merg. Anxietatea mea e în nevoia de stabilitate emoţională. De a simţi că puţinele persoane pe care le iubesc nu or să plece. E în uşurinţa cu care observ orice schimbare a tonalităţii lor. Doar că anxietatea nu îmi şopteşte că e vina mea, or vina lor, Doar mă face foarte conştientă de celălalt, la nivel emoţional. Aduce nevoia de armonie alături de uşurinţa de a observa orice alterare a acestei armonii.

Anxietatea nu e întotdeauna un cutremur care distruge totul în jurul tău, o mlaştină în care te afunzi, care nu te lasă să respiri în linişte. Uneori, e felul în care observi simplele denivelări ale vieţii şi nu te poţi opri din a te holba la ele, acolo unde ceilalţi trec, nepăsători, mai departe.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.