De ce Supernatural?

faa1e579391889b575a80e5b5c69b3d3Era începutul lui Ianuarie, anul trecut, când sora mea mi-a zis, pentru a doua sau a treia oară: „Hai, uită-te şi tu la Supernatural!”

Ştiam, în mare, care este ideea serialului, ştiam cum arată actorii, tot vedeam scene amuzante din anumite episoade în videoclipuri de genul „Crack” ale altor seriale. Dar atunci i-am răspuns „Bine, hai că mă uit”.

Cred că la mijlocul lunii Mai, am ajuns la zi. După cinci luni de descoperit un întreg univers pe care majoritatea fanilor l-au urmărit timp de 10 ani, am ajuns şi eu să aştept următorul episod. Au fost cinci luni în care am învăţat despre sacrificii, iertare, problematica de a trasa linii precum „bine” şi „rău” în mod absolut, şi cum familia nu înseamnă doar sânge, dar uneori sângele ăsta creează legături puternice şi înseamnă să iubeşti acel membru al familiei, de un sânge cu tine, dincolo de orice limită. Şi, bineînţeles, despre monştrii din folclorul anumitor regiuni ale lumii.

Ce m-a fascinat, ce m-a făcut să investesc timp în vizionarea acestor episoade? Pentru că, atunci când ai povesti ideea principală cuiva, şi anume că firul epic al acţiunii urmăreşte povestea a doi fraţi care vânează fiinţe supranaturale şi demoni, sună pueril şi clişeic.

M-a fascinat felul cum este prezentată dimensiunea umană, dincolo de această tematică supranaturală. Iubirea fraţilor Wincester unul pentru celălalt. Greşelile pe care le-au făcut în numele ei. Loialitatea. Lui Bobby, lui Castiel. Puterea de sacrificiu. Felul cum instinctul de conservare combinat cu o fascinaţie pentru putere poate contura un personaj „rău”, dar esenţial în poveste, Crowley. Cumva, fiecare monstru, fantomă, demon, înger, arhanghel, alege ceea ce alege datorită unei motivaţii umane, a unui sentiment puternic: fie el răzbunare, dorinţa de a face dreptate, credinţa că aşa e corect, ori plăcerea resimţită prin provocarea suferinţei. Ce poate fi mai uman de atât?

Sigur că cel mai mult mă atrage dinamica relaţiei dintre Dean şi Sam, tocmai pentru că resimt o astfel de dinamică în viaţa de zi cu zi. După cursul de ieri de la Cultura Digitală, aş putea spune că am un „ataşament preferinţial” pentru fraţii Winchester datorită faptului că mă identific cu poziţia de frate care ar face orice.

Dar, dincolo de asta, ce mă atrage, poate inconştient, e să văd că în lumea lor, în principal, monştrii aparţin folclorului ori cosmogoniei biblice. E cumva reconfortant, atunci când trăieşti într-o lume cât se poate de materială, în care nu ai avut experienţe supranaturale ( eu una nu am avut astfel de experienţe), în care monştrii arată la fel ca tine, pentru că monştrii sunt oameni, să urmăreşti, o dată pe săptămână, povestea a doi fraţi care trăiesc într-o lume în care monştrii sunt fantome, wendigo, demoni, vârcolaci, etc.

Am „trăit” în cinci luni ceea ce majoritatea fanilor Supernatural au trăit în zece ani.  Şi am învăţat multe lucruri, printre care şi faptul că acasă nu e un loc. Acasă chiar poate fi o persoană.

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.