De ce România: Canionul Şapte Scări şi Vârful Piatra Mare

IMG_7178Nişte prieteni de ai mei au înfiinţat Asociaţia „De ce România”, în cadrul căreia organizează excursii de o zi prin munţi sau diferite locuri de interes cultural. Ieri, am urcat pe Vârful Piatra Mare, altitudinea 1844 metri, prin Canionul Şapte Scări, recondiţionat, şi am coborât prin Drumul Familiar de la Cabana Piatra Mare, înapoi la Timişul de Jos, de unde încep traseele prin masivul Piatra Mare. Aproximativ 30 de persoane, voie bună, soare şi dragostea pentru mine au fost caracteristicile unei zile de sâmbătă în care, ca participant la o excursie organizată de „De ce România”, îţi dai seama că numele ales de asociaţie este inspirat prin subiectivatea pe care o induce. Sunt convinsă că fiecare participant ar oferi, la sfârşitul unei astfel de drumeţii, alt răspuns la această întrebare, aparent simplă.

Autocarul ne-a lăsat la Timişul de Jos, la cabana Dâmbul Morii, de unde am început traseul către cabana Piatra Mare, prin Canionul Şapte Scări. Până la Canion, drumul a fost lejer, ca o plimbare de vară prin pădure. Ajunsi la Canion, am plătit taxa de intrare şi ni s-au dat brăţări de acces. „Ca de club”, s-au auzit câteva glume. La intrare, un om verifica brăţările care confirmau plata taxei de acces în canion şi le ştampila. Deşi brăţările chiar amintesc de brăţările de acces în club, traseul prin Canionul Şapte Scări este o cu totul altă poveste, despre natura ca un creator de peisaje spectaculoase, care, uneori, poate fi doar îmblânzită, nu cucerită. Scările renovate, din fier, exponate ale creaţiei umane, care cer turiştilor o demonstraţie de curaj ( sfat pentru cei cu inima mai „slabă”, ca mine, la scara cea mai înaltă şi singura care îţi dă cu adevărat senzaţii tari în Canion: nu te uita în jos, nu te uita în sus, doar urcă, scară cu scară, şi ignoră cumva vocea aia anxioasă de undeva din mintea ta care îţi şopteşte că la următoarea treaptă ai să aluneci), nu reprezintă o „invadare” a naturii, ci doar o rugăminte de „ lasă-mă să trec şi eu pe aici”. Scările urcă, prin stânci, cascade şi verdeaţă într-un loc unde aerul este rece, pur. E aici un „club” unde chiar trebuie să „dansezi”, din când în când, pe scena naturii.

După ce am ieşit din Canion, am urcat spre cabana Piatra Mare. Ca la orice urcuş, pantele au fost un exerciţiu de efort, dar atunci când eşti într-un grup mare pe munte, efortul ăsta e cumva colectiv. Ne-am mai oprit din când în când, ca să ne regrupăm sau să ne mai adunăm forţele.

Ajunşi la cabana Piatra Mare, pe lângă verdele intens, clar, al ierbii, şi priveliştea superbă asupra oraşului Braşov, ne-au întâmpinat măgarii de acolo, blânzi, obişnuiţi cu pozele şi mai ales dornici să ne inspecteze rucsacii în căutare de mâncare. Câinii ciobăneşti stăteau închişi în ţarc. Am stat vreo douăzeci de minute să mâncăm şi să ne bucurăm de peisaj, apoi am început traseul spre Vârful Piatra Mare.

Legenda „montană” spusă de câţiva dintre noi, care am mai urcat pe vârf, celorlalţi, a fost despre o porţiune mai dificilă de pantă, cu pietre, la capătul căreia urmează un drum drept spre vârf. Din când în când, se mai auzeau întrebări, la porţiuni puţin mai dificile: „Astea sunt pietrele?”. „Nu, urmează în curând.”. Ajunşi la porţiunea cu pietre, am urcat, ca un exerciţiu care te învaţă umilinţa sănătoasă, curată, a cuiva care ştie că dincolo de oraşe, naturii nu îi pasă de ce statut ai. Natura doar se întâmplă. După ce am urcat panta respectivă, am ajuns în câteva minute pe vârf, de unde am admirat o panoramă superbă a oraşului Braşov, şi în depărtare, a munţilor Ciucaş şi Beiului. Pe lângă asta, acel verde intens, clar, al ierbii. Am stat acolo vreo jumătate de oră, în care am mai mâncat, am făcut poze individuale şi de grup, apoi am pornit spre Timişu de Jos, prin Drumul Familiar de la cabana Piatra Mare, unde ne-am mai oprit pentru o poză de grup din care simpaticii măgari nu au lipsit.

Drumul Familiar, deşi pe alocuri obositor nu datorită gradului de dificultate, ci a senzaţiei pe care o oferea, că „nu se mai termină”, ne-a oferit ocazia de a respira aer curat. Am ajuns la autocar, obosiţi şi fericiţi.

Pe drumul spre Bucureşti, mi-am dat seama, încă o dată, că aceste drumeţii cu asociaţia „De ce România” înseamnă ceva diferit pentru fiecare participant. Şi, dincolo de mica senzaţie de durere resimţită în tălpi de la cei 13 kilometri pe care i-am mers, la o diferenţă de altitudine de 700 de metri, în opt ore jumătate ( cu tot cu pauze), am zâmbit, gândindu-mă la cum pentru mine „De ce România” e şi despre natură, nu doar despre oraş.

( fotografie din februarie 2014).

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s