Octombrie s-a născut cu o tristeţe caldă în privire. Îţi dai seama de asta observând nuanţele melancolice din ochii ei căprui ce contrastează cu căldura zâmbetului ei larg.
E un paradox în felul în care uneori faptul că observă anumite lucruri din umbră, acolo unde se simte cel mai bine, naşte în ea anumite complexe, este completat de spiritul ei liber, neîngrădit de nimic tocmai prin felul în care nu îi este frică de singurătate şi cum găseşte fericirea într-o zi ploioasă, în felul în care frunzele arămii cad, în diferitele moduri în care natura anunţă că e timpul pentru puţin sfârşit, înainte de noi începuturi.
Are o înclinaţie către introspecţie, către solitudine, dar atunci când e lângă oameni, ştie să îi asculte, cu adevărat, dincolo de ceea ce spun aceştia. Observă, fără să vrea, micile lor gesturi. În schimb, ea nu se confesează uşor, preferă să fie stăpâna cuvintelor nerostite, decât sclava vorbelor aruncate spre lume.
Nu îi trebuie mult pentru a fi mulţumită, tocmai pentru că simte uneori cum o anumită tristeţe ancestrală îi chinuie oasele tinere. Tristeţea asta nu a făcut-o însă amară, ci dimpotrivă, într-un mod ciudat, e motivul pentru care e atât de proaspătă. Dar trebuie să fii foarte atent ca să observi asta. Acolo unde majoritatea oamenilor vor acţiune, vor să construiască, să facă anumite lucruri, ea e mulţumită uneori doar să fie. Să contemple.
Se abţine uneori să râdă când afară e frig ori cerul e acoperit de nori, însă atunci se simte cel mai bine, pentru că se poate îmbrăca în pulovăre. Uneori, când e cald, se simte puţin expusă, umblând prin lume cu braţele goale. Însă, îmbrăcată în pulovăre se simte în elementul ei.
Îi plac lucrurile vechi, are o atracţie către arheologie, iar cele două locuri de muncă pe care le are îi permit să se bucure de rolul de a observa fără a fi observată. Ziua, este bibliotecară, iar de două ori pe săptămână lucrează, part-time, ca baristă la un bar. „Mă duc la cabinet”, mai glumeşte uneori. Aude multe poveşti, de la clienţii puţin ameţiţi sau nu, care mai comandă o bere sau tărie. În spatele tejghelei, în pulovărele ei largi, acolo poate cel mai bine să privească spectacolul dat de oameni ai acţiunii, fără să se implice. Nu judecă nimic din ce aude, doar ascultă. O dată, un client a venit la ea cu un buchet de flori, în semn de mulţumire că după discuţia cu ea a avut curajul să poarte cu iubita lui discuţia care a condus la împăcare. Octombrie nu a făcut altceva decât să îl asculte, în timp ce îi mai umplea paharul. Nici măcar nu a răspuns cumva, doar a ştiut că nu trebuie să îl întrerupă atunci când, ameţit, îi povestea cât de mult o iubeşte pe prietena lui. Niciun client nu i-a făcut avansuri, iar uneori simte cum colegele ei, îmbrăcate în maieuri decoltate, sunt puţin invidioase pe ea din cauza asta.
Ai crede că e pudică, când vezi cum mai întoarce privirea atunci când aude discuţii sau glume cu tentă sexuală, însă Mai ar râde când ţi-ar povesti că dincolo de pulovărele pe care le poartă, ascunde multe lucruri.
Octombrie e una dintre cele mai simple persoane pe care le poţi întâlni, dincolo de toată tristeţea care o mai chinuie uneori şi de melancolia care îi înveleşte uneori sufletul aşa cum pulovărele îi acoperă corpul. Pur şi simplu singurul mod în care ştie să trăiască e permiţându-i sufletului ei să rezoneze cu mediul înconjurător. Iar unele preferinţe ale sufletului ei nasc o distanţă între ea şi majoritatea lumii. Îi vede, de cealaltă parte a unei prăpastii. Nu poate să simuleze că acolo e locul ei, însă nici nu poate să cadă în hăul populat de alte suflete pe care tristeţea le-a făcut teribile, amare, care nu s-au salvat cumva prin speranţă. Tot ce face e să construiască poduri.
My violet world 