Tu ce fel de „Învingător” eşti?

10609550_827253520629564_3503210383647959442_n     Sunt cărţi pe care, după ce le citeşti, te poţi aşeza în pat, cu o cană de ciocolată caldă, uitându-te pe geam la o lume familiară, sigură prin faptul că ţi se înfăţişează aşa cum o ştii dintotdeauna. Există şi cărţi care te aruncă în vârtejul aceleiaşi lumi pe care o priveşti din alt unghi. Care îţi amintesc că viaţa nu e despre cana aia de la birou pe care ţi-ai însuşit-o a fi a ta şi din care sorbi cafeaua în fiecare zi, de luni până vineri, la ora nouă fără zece minute, ci despre autenticitate.

„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, de Cristina Nemerovschi e o carte din a doua categorie. Personal, nu am putut să o citesc detaşată. Am fost acolo, alături de personaje. Simţi atacurile de panică ale Anei, deşi poate niciodată nu ai experimentat asta. Rebeliunea lui Cris trezeşte partea din tine pe care ai lăsat-o în urmă odată ce ai devenit adult. Cuvintele lui Sagri îţi fac sufletul să vibreze, îţi amintesc de setea lui de a trăi, real, intens.

Acţiunea romanului urmăreşte zilele petrecute de Ana într-un sanatoriu, unde se internează pentru a se vindeca de anxietate şi unde îi întâlneşte pe Sin, un tânăr frumos, narcisist, de care se îndrăgosteşte, iubita acestuia, Sagri, o scriitoare excentrică, şi Punky, un adolescent cu tendinţe psihotice. Dincolo de desfăşurarea firului epic, este o carte profundă, despre pierderea şi regăsirea de sine, viaţă, moarte, pasiuni, obsesii. Cu siguranţă, nu este o carte pentru cei „slabi de înger.” Citind-o, m-am întrebat: „Oare de câte Ana m-am lovit până acum, în goana mea, fără să îmi dau seama? Oare cum ar fi să întâlnesc şi eu o Sagri?”

„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” a fost, pentru mine, ca o revelaţie într-o zi caldă de iarnă. Nu am mai citit altă carte de Cristina Nemerovschi, dar această carte m-a făcut să vreau să le citesc şi pe celelalte. M-a făcut să analizez dintr-o perspectivă nouă tot ceea ce am scris eu, personal. Mai ales, mi-a zdruncinat puţin încrederea pe care am acordat-o „axei” lui Kafka, atunci când spunea: „I think we ought to read only the kind of books that wound and stab us.” Poate că ar trebui să citim cărţi care ne înfăţişează nouă înşine, într-o oglindă puţin întunecată. Şi mai ales care, pe lângă rana pe care o provoacă, sunt deopotrivă şi pansament pentru acea rană. Or, asta a fost pentru mine.

„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” le aminteşte cititorilor că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi suntem Învingători, chiar dacă nu ne luptăm cu afecţiuni psihice. „Zmeul” lui Sagri e depresia. Fiecare om are „zmeul” lui, aşa cum a descris Cristina Nemerovschi printr-o metaforă sugestivă. Suntem Învingători prin felul în care ni-i purtăm, în spate, fără să îi ignorăm. Prin felul în care avem curajul să îi simţim şi pe ei, nu doar lucrurile frumoase.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s