Dacă aş fi frumoasă…

Dacă, pentru o zi, aş fi frumoasă, şi nu vorbesc de frumuseţea relativă, acolo unde alegem noi să o vedem, ci de cea care este, pur şi simplu, într-un chip simetric, angelic, şi într-un corp neted, ferm…Dacă aş sti că faţa mea chiar şi neacoperită de machiaj ar putea să apară pe panourile publicitare, iar trupul meu chiar şi acoperit de un sac ar face privirile celorlalţi să se întoarcă…

M-aş plimba, prin lume, mimând o indiferenţă cu tente copilăreşti, cu picioarele mele lungi, fără urmă de celulită, şi părul lung, mătăsos şi auriu căzându-mi în valuri pe o parte, ştiind în sinea mea că, într-un alt secol, şi eu aş fi putut distruge Troia, dar încercând să ignor asta. Aş fi amica tuturor, dar prietena nimănui, întotdeauna mai departe, atunci când lumea ar încerca să descopere ce ascund dincolo de ochii mari, verzi sau albaştri, cu gene lungi, ce poveşti pot spune, dincolo de chipul meu frumos.

Mi-aş permite, uneori, să fac pe proasta, chicotind la glume poate răsuflate, învârtindu-mi o şuviţă de păr pe deget, prefăcându-mă că nu ştiu istoria filosofiei şi că acasă mă aşteaptă bunul meu prieten Dostoevsky. Aş juca jocul ăsta din când în când, doar ca să mai observ privirea blândă, iertătoare, a celorlalţi: „e, nu prea o duce capul, dar doamne ce frumoasă e!”.

Nu aş avea remuşcări dacă aş fi uneori răutăcioasă. Mi-aş vedea de drumul meu, ignorând privirile pe care le atrag datorită felului în care arăt, urmărind să îndeplinesc ceea ce vreau să îndeplinesc. Poate că aş avea o mică satisfacţie la gândul că, în relaţia cu partenerul, eu aş fi cea care deţine „puterea” prin faptul că uneori, uitându-se la mine, s-ar gândi cât de uşor mi-ar fi să plec, ori şi-ar spune: „Cum poate sta o femeie ca ea cu unul ca mine?” Nu contează că poate şi el ar fi tras un loz norocos la această loterie a genelor, cumva, frumuseţea mea m-ar face să ies în evidenţă, când ne plimbăm braţ la braţ în lume.

La sfârşitul zilei, aş adormi în braţele lui, dar cumva singură, întrebându-mă cum se simte umilinţa şi alegând să uit cum a mai trecut o zi în care iar am atras privirile şocate ale tuturor necunoscuţilor, deşi m-am plimbat în ziua de primăvară îmbrăcată în nişte blugi, un tricou alb, şi m-am dat pe buze cu puţin gloss. Priviri de: „Cu frumuseţea asta, poţi conduce lumea, iar noi te vom judeca şi te vom condamna pentru asta.” Aş merge, cu părul meu lung fluturând în vând, răspunzându-le printr-un zâmbet puţin obosit, care ar contrasta cu chipul meu de înger: „Dar niciodată nu am vrut lumea.”

Iar a doua zi, m-aş trezi în corpul meu plin de imperfecţiuni, mi-aş îmbrăţişa toate insecurităţile şi mi s-ar părea că umilinţa are gust de dulceaţă de vişine. Şi aş începe o nouă zi pierdută într-un anonimat al normalităţii, al unui chip banal care nu atrage atenţia nici datorită unei frumuseţi şocante, nici datorită vreunor trăsături urâte în mod evident. Ştiind că nu aş putea naşte vreun război şi fiind total mulţumită de asta.

„Dar tu de ce nu te machiezi?”

Mă machiez ( de fapt, alte persoane mă machiază) atât de rar, încât, atunci când persoanele din jurul meu mă văd aşa au impresia că sunt altă persoană. Printre „wow, nu te recunosc”, mai aud şi „ dar de ce nu te machiezi mai des/machiază-te mai des/o să îi placă mai mult de tine”.

Nu mă machiez deoarece ăsta este felul meu de a-mi exprima individualitatea. Nu, această postare nu este o critică la adresa fetelor care ştiu să facă artă din felul în care se machiază, dimpotrivă! Atâta vreme cât aşa aleg să se exprime, respectele mele.

Pentru că scopul meu e să trec neobservată, să fiu doar o faţă comună, pe care o uiţi imediat, care nu atrage atenţia asupra ei- iar cu un chip neacoperit de machiaj reuşeşti asta mult mai uşor. Pentru că atunci când observ că atrag, cumva, atenţia asupra mea, mă simt inconfortabil. Perioada când şoaptele unora de „ s-a îngrăşat” au devenit efectiv strigăte în faţa mea: „Dar ce ai slăbit” a fost destul de incofortabilă pentru mine, din punctul ăsta de vedere. Tranziţia de la „am ieşit să alerg pentru că vreau să slăbesc”, când mă gândeam cât de ridicol arăt din afară, la „ alerg pentru că îmi place, aşa că nu mai îmi pasă de cum arăt pentru ceilalţi” a fost, de asemenea, un proces destul de lent. Din penumbra în care stau, undeva, nici în culise dar nici pe scenă, pot să „fur” câteva momente, pot să observ anumite lucruri, pentru ca apoi să le transpun în cuvinte. Mă încăpăţânez ca „momentele” mele să nu fie furate de alţii şi am ajuns să cred că mi-am ales acest loc în această scenă a vieţii nu datorită siguranţei zonei de confort, ci datorită faptului că aici sunt tocmai cea mai „sălbatică” versiune a mea.

Pentru că prefer să dorm, dimineaţa, acele zece-douăzeci de minute pe care le-aş petrece machiându-mă.

Pentru că, pur şi simplu, e o alegere personală, care în niciun caz nu mă face superioară faţă de cele care aleg să se machieze. Dar nici inferioară. Chiar dacă asta înseamnă că voi câştiga mai puţin. ( Cred că acum vreo lună, mi-a povestit amuzat de o ştire de la Observatorul Special filmată de un coleg de al lui cum că „ potrivit cercetătorilorbritanici, femeile care se machiază câştigă mai mult decât cele care nu se machiază.)

Pentru că nu cred că i-ar plăcea mai mult de mine dacă aş face asta. Cel puţin, observ cum atunci când mă vede aşa, se poartă cu „mănuşi” cu mine, ca şi cum aş fi de fapt o străină.

Nu, nu pentru că sunt o fană a frumuseţii naturale şi a autenticităţii. Frumuseţea înseamnă tocmai această artă a machiajului. Sunt doar o fană a anonimatului.

Chiar respect tipele care ştiu cum să facă artă din felul în care se machiază şi îşi prezintă aşa chipul în faţa lumii, dar individualitatea mea e legată de penumbrele astea în care, atunci când ies din casă, prefer ca lumea să se întindă în faţa mea, ca o reprezentaţie de teatru, nu să mă împingă pe mine în faţa ei, ca pe un podium. Şi să nu te machiezi atunci când vrei asta, ajută mult.

Şi cine zice că de fapt, nu mă machiez şi eu? Port uneori nişte zâmbete care ascund multe lucruri teribile.