În orice relaţie, nu doar în cea de cuplu, te poţi găsi în situaţia în care să te oferi în întregime, cu toate certitudinile care te formează, şi să primeşti înapoi doar nişte „poate…”
Cred că aici nu este vina nici a celui care se oferă în întregime, nici a celui care aparent, are puterea, prin atitudinea lui mai rezervată. Pur şi simplu, unele persoane, atunci când iubesc, nu ştiu cum să arate asta decât prin toţi porii lor. Se entuziasmează. Aşteaptă. Speră. Fac greşeli. Se duc la culcare zicându-şi că de mâine, vor învăţa cum să adopte o mască a indiferenţei, cum să îşi închidă prea plinul sufletului în spatele unui zid. Iar a doua zi, se trezesc cu temelia zidului dărâmată şi cu sufletul care aleargă ca un căţel entuziasmat printre oameni care îi dau cu piciorul.
Când oferi totul şi nu primeşti mai nimic în schimb, nu aşteptările te rănesc. De cele mai multe ori, nici măcar nu ai aşteptarea ca celălalt să răspundă la fel. Energia pe care o ai când îi alergi cursele nu e dată de faptul că tot ce vrei e ca şi el să le alerge pe ale tale. Nu oferi totul pentru că vrei să primeşti totul, ci doar pentru că nu ştii altă cale.
Dar speranţa…Speranţa care se strecoară de fiecare dată în sufletul tău, că toate acele de „poate” pe care le primeşti ca răspuns din partea celuilalt care, nonşalant, ridică din umeri în faţa avalanşei entuziasmului tău, se vor transforma în certitutdini…Entuziasmul tău ca o săgeată trimisă în aer de cel mai bun arcaş, care speră să nimerească într-un pământ fertil, dar pur şi simplu cade în gol…Asta e materialul „masochist” al sufletului tău. Speranţa.
Când oferi totul şi nu primeşti mai nimic în schimb, se întâmplă, uneori, să te întrebi de unde ai atâta energie pentru a continua, zi de zi, în ritmul ăsta.
My violet world 