Diamante în noroi

 

Când avea cinci ani, celelalte fetiţe se adunau la petreceri cu ceai şi discutau despre jucării, desene animate şi ziua nunţii lor. Ea scormonea în pământ, în căutarea obiectelor ascunse, a trecutului care o fascina într-o măsură pe care mintea ei de copil nu o putea încă înţelege. Era fascinată de documentarele istorice despre săpăturile, descoperirile arheologice. De poveştile pe care câteva pietre le puteau ascunde.  Se întorcea acasă cu pământ sub unghii şi cu tot felul de „totemuri”. Mama ei o certa întotdeauna, spunându-i că fetiţele ar trebui să fie graţioase, nu să se murdărească.

Când avea paisprece ani, celelalte adolescente descoperiseră arta machiajului şi faptul că în lume există băieţii-motiv de chicoteli, bârfă, dramă. Ei îi plăcea să înveţe cât mai multe despre tradiţiile, miturile fiecărui popor antic şi învăţase pe de rost Muzeul de Istorie Naturală din New York, locul ei preferat.  Fiecare exponat, fiecare etapă a civilizaţiei umane prezentată acolo. Nu prea vorbea despre pasiunea ei, deoarece celelalte fete nu înţelegeau cum e să îţi placă asemenea „antichităţi”. Admira modalitatea arheologilor de a şti să încadreze timpul în parametri exacţi, doar uitându-se la câteva ruine sau cine ştie ce arteface descoperite şi visa să ajungă într-o zi la Machu Pichu. I se părea că acolo este locul care ilustrează cel mai bine faptul că trecutul este mai mult decât o poveste, sau o fundaţie pentru viitor. Ci ceva cât se poate de exact.

Când avea şaisprezece ani, profesoara ei de istorie i-a spus că de 20 de ani de când profesează, nu a mai întâlnit un elev atât de dedicat materiei pe care o predă. Părinţii ei nu o înţelegeau. Mama ei vroia o adolescentă normală, preocupată de ultimul concert al Rihannei sau cine ştie ce alte trupe „la modă”, nu o „tocilară” care ar discuta ore întregi despre diferenţele dintre grecii şi romanii din antichitate, dar nu a auzit de fenomenul „Twilight”. Tatăl ei era mai mult absent- o figură distantă care mânca tăcut la masă şi apoi se retrăgea în birou, la proiectele sale.

Până într-o seară când a intrat în camera ei, a închis uşa cu cheia şi i-a şoptit: „ Îţi plac lucrurile vechi, nu?”.

Când totul s-a terminat şi tatăl ei a plecat înapoi la proiectele sale, stătea întinsă ca o stană de piatră în pat. Ceva din ea o împiedica să urle sau să plângă. Pentru prima oară ar fi vrut să sape în pământ nu pentru a descoperi ceva care ar schimba cursul istoriei- cum visase de atâtea ori- ci pentru a se abandona pe sine însăşi acolo, până ce plămânii i s-ar umple de pământ. Iar arheologii care ar găsi-o peste sute, mii de ani ar vedea cum arată rămăşiţele unui schelet ale cărei oase sunt compuse din durere.

A doua zi, a fugit de acasă în Boston, cu doar 200 de dolari în buzunar, a devenit minor emancipat, s-a înscris la Universitate la departamentul de Arheologie şi s-a angajat prima oară part time la un magazin de antichităţi, pentru a putea locui în campusul universităţii.

La treizeci de ani, a ajuns pentru prima oară în Machu Pichu- ca turist, nu în interes de muncă. Ca unul dintre cei mai bine văzuţi arheologi din America de Nord, călătorea prin toată lumea cu echipa din care făcea parte. Dar păstrase visul din copilărie pentru un moment special din viaţa ei.

Soarele ardea cu putere, scoţându-i în evidenţă pistruii şi părul portocaliu- alt motiv pentru care fusese privită ca un outsider în copilărie. Zâmbea în timp ce admira capodopera mayaşilor, purtând în suflet anumite cicatrici care nu o îngenunchiau, doar o făceau mai conştientă de cruzimea care există uneori în anumite persoane pe care le întâlneşti pe parcursul vieţii- dar nu credea doar în cruzime, ci în legile nescrise ale istoriei şi mai ales ale trecutului. Zâmbea. Copiii ei erau fiecare vas, fiecare piatră descoperită, ruinele şi poveştile acestora,  iar iubirea ei era pământul.

Femeile din „A song of ice and fire’

George R.R Martin a afirmat despre el că este feminist, însă, când citeşti cărţile sau te uiţi la serial, parcă îţi vine să te întrebi ce fel de minte sadică poate imagina atrocităţile prin care trec personajele feminine. Iar afirmaţia lui că ar fi feminist pare doar o faţadă, ce ascunde nu neapărat misoginism, nici mizantropie, cât un simţ intens al realităţii crude.
Femeile din A song of ice and fire sunt, cu siguranţă, caractere puternice, inedite, fiecare cu o anumită pasiune, obsesie în suflet, care le face genul de femei al căror suflet niciodată nu îl poţi stăpâni. De la obsesia de putere a lui Cersei la lupta sfâşietoare care se dă în sufletul lui Cathelyn datorită iubirii de mamă, la stoicismul lui Sansa, fiecare caracter feminin din A song of ice and fire e blestemat şi totodată binecuvântat că e femeie.
Într-o povestire fantasy setată într-o lume medievală, pentru a-ţi vinde opera, a o face populară, nu trebuie să scrii despre calităţile moi ale femeii, despre îndeletnicirile lor casnice, pentru că este o realitate care plictiseşte prin obişnuit. În schimb, trebuie să scrii despre femei tari, răzbunătoare sau drepte. Despre lupta lor de a supravieţui într-o lume care, până la urmă, este a bărbaţilor. Ei se luptă, beau,curvesc sau iubesc într-un hedonism justificat de incertitudinea faptului că vei mai fi în viaţă a doua zi; femeile luptă altfel. Prin cuvinte. Prin sacrificii şi secrete. Arya, deşi copilă, este exemplul acestei tării feminine dusă la extrem. Dar până şi în tăria ei, se găseşte dorinţa de protecţie, de gingăşie.
Femeile din A song of ice and fire nu apelează la stomacul bărbaţilor pentru a-i face să fie devotaţi lor, ci ţintesc mai jos. Serialul exagerează cu scenele de sex, adaugă multe astfel de scene care nu există în carte; în carte, scenele erotice sunt prezentate mai subtil, punându-se accentul chiar şi în cazul lor pe lupta interioară a caracterelor. Iar femeile simple, caractere episodice în carte, dau dovadă de o intuiţie, inteligenţă nativă, ieşită din comun, dar iarăşi justificată de natura crudă a universului lui George R.R Martin.
George R. R Martin nu a scris un basm, ci a inventat un univers sfâşietor de realist. Pe care ori îl iubeşti,ori îl urăşti, pentru că nu înţelegi de unde atâta violenţă. Iar femeile din acest univers sunt unice şi lupta lor interioară constă în faptul că vor mai mult decât supravieţuire,vor absolutul, fiecare având altă reprezentare a acestui ideal.

 

Calea răzbunării- partea a II-a

Se holba în oglindă, fără să recunoască femeia care se uita înapoi la ea. Rochia îi scotea în evidenţă rotunjimile de care nu a fost niciodată conştientă. Când cutreiera prin pădurea de la marginea satului, după leacuri pentru oamenii de care avea grijă, era practic să porţi o cămaşă largă, cât mai simplă posibil, şi nişte pantaloni lungi, ca să eviţi să te înţepi în unele plante otrăvitoare.

Gândul că fusese astfel aranjată pentru a se prezenta în faţa celui care a ucis toţi oamenii dragi ei o făcea să tremure de ură, însă afişa o mască de curtoazie mai rece decât albastrul rochiei în care se simţea cumva prizioneră.

-Lea! Arăţi minunat!

S-a înclinat, batjocoritor, în faţa prinţului, deşi în cele două săptămâni de când a fost adusă în castelul lui s-au apropiat destul de mult. Ar fi trebuit să îl urască, era fiul monstrului care conducea regatul, însă se întreba adesori cum două persoane pot fi atât de diferite. Prinţul era galant, ştia cum să se poarte şi le făcea pe toate doamnele de la curte să creadă că legendele despre eroismul cavalerilor nu sunt în întregime minciuni.

-Nu ai lupte de planificat? Îţi pierzi timpul aici!

Servitoarele îi aranjau părul în bucle.

-Trebuie să te aduc în faţa lui. La urma urmei, eşti aici datorită mie, trebuie să îi cer socoteală.

Ştia să citească dincolo de supunerea din glasul lui. Prinţul nu era de acord cu felul în care tatăl lui conducea. Încercase în nenumărate rânduri să îl aducă pe calea cea bună, dar s-a convins că asta este peste puterile lui. Acum, pe ascuns, încerca să repare daunele făcute de rege. Despre o înlăturare nu putea fi vorba, se zvonea că îşi vânduse sufletul diavolului şi nu putea fi omorât. Încercaseră mulţi să îl asasineze, iar capetele lor putrezeau în piaţa publică. În fiecare duminică, altul. Dacă în respectiva săptămână nu atentase nimeni la viaţa lui, regele alegea un om oarecare din mulţime pentru a fi decapitat. Nu putea renunţa la ornamentul lui preferat.

A luat-o de braţ. „Cum poţi fi atât de diferit? Cum pot oamenii să te iubească cu atât mai mult cu cât îţi urăsc tatăl? Dar de el se tem, de tine nu.”

Regele stătea singur în sala tronului. La cei 70 de ani ai lui, părea cu 30 de ani mai tânăr. Doar părul alb îi trăda vârsta, în rest, niciun rid pe faţa cu trăsături puternice, de prădător, nu îl dădea de gol că e bătrân. „ Din ce locuri blestemate îţi procuri poţiunile care stopează efectele îmbătrânirii?” Nu credea în magie, ci în puterea plantelor de a fi combinate astfel încât să poţi obtine ce efect vrei din partea lor.

S-a ridicat de pe tron şi a venit lângă ea. Se învârtea în jurul ei ca un lup care crede că miroase o căprioară.

-Damian, înţeleg de ce ai salvat-o! Nu poţi omorî asemenea frumuseţe.

A apucat-o de bărbie. Avea nişte degete reci, ca de o persoană moartă. Fierbea în ea dorinţa de a i le reteza, sau de a-l scuipa în ochi, dar în loc de asta şi-a plecat privirea, supusă. Ştia ce rol trebuie să joace.

-Ce să mă fac cu tine, drăguţă? Am destule femei în bucătărie şi în menajerie. Cu ce te ocupai în satul tău?

„Adică în cenuşa pe care ai lăsat-o în urma ta?”

-Vindecătoare.

Regele a început să râdă, isteric.

-Deci erai acolo, afară, într-o lume a lupilor, când ar fi trebuit să îţi duci luptele din interior! Perfect. Maestrul nostru a îmbătrânit şi are nevoie de un ucenic.

Lea a crezut că nu a auzit bine. Cum putea fi de acord cu asta? Se aştepta să o închidă în cea mai întunecată temniţă sau să o arunce în fundul bucătăriei, la frecat podele.

-Mare păcat că asemenea frumuseţe va sta ascunsă în roba aia plictisitoare! a oftat regele, holbându-se insistent la sânii ei.  Plecaţi acum, am un regat de condus, nu am timp de cauze pierdute!

Au părăsit sala, în tăcere. Ajunsi în camera ei, Damian i-a spus:

-Ştii că te va spiona non-stop. Şi că nu ai cum să încerci nimic.

Lea a dat afirmativ din cap, jucându-şi rolul de supusă. Nu avea să încerce, ci să reuşească.

Calea răzbunării- partea I

Arseseră totul.

Stătea, împietrită, privind cum întreg satul ardea. Nu voia să se miște ori să creadă că mirosul de carne de om arzând era real, nu voia să audă corbii care așteptau festinul. Acolo, în grămada aia de oameni, erau toți oamenii pe care îi iubea. Familia ei, pădurarul care o încânta cu poveștile despre aventuri din orașe îndepărtate, fierarul la care veneau toti bărbații din sat pentru a-și procura arme, hangița care făcea cele mai bune plăcinte…

Acolo era fratele ei. Frățiorul ei pentru care se dusese în pădure, să caute un leac pentru boala pe care o avea, dar totul fusese în van. Și-a sters lacrima care îndrăznise să iasă la suprafață, nu își putea permite să fie slabă. O dorință de răzbunare îi măcina întreg sufletul. Știa că era o misiune sinucigașă, dar nimic nu mai conta…

Au înconjurat-o, brusc. Soldați din ariergarda regelui- regele care omorâse totți oamenii care contau pentru ea.

-Ai întârziat la petrecere, drăguțo!

Putea simți pofta din privirea lor arzând-o mai rău decât trupurile din depărtare. Ar fi preferat soarta lor. Se uita la ei cu ochii verzi plini de venin, hotărâtă să lupte, să nu îi lase să îi fure demnitatea, când a auzit o voce puternică, ca un tunet, dar care avea ceva liniștitor.

-Plecați!

Era prințul, puternic și frumos, pe care nimeni nu îndrăznea să nu îl asculte. Soldații au plecat, dezamăgiți.

Prințul a coborât de pe cal. Se afla atât de aproape de ea…Se holba la gâtul lui. Dacă ar fi nimerit din prima vena, ar fi murit sub privirea ei. Se uita la vena în care pulsa atâta viață și forță…Și se gândea cât de repede totul se poate nărui. Un întreg sat, cu familii, povești de dragoste și trădare, vise, speranțe și dezămăgiri, în doar câteva secunde…

– Am încercat să opresc masacrul ăsta, dar am ajuns prea târziu…Tatăl meu, pe măsură ce îmbrătânește, își pierde mințile…Cum te cheamă?

„Nu contează,” s-a gândit. „Să ai un nume contează doar atunci când îți conferă putere. „

-Lea!

-Vino cu mine! Într-un fel, ești responsabilitatea mea acum. Trebuie să îți ofer un adăpost…

-Nu prea am de ales, nu?

– Din contră, alegerea e doar a ta. Poți fugi în pădure și încerca să supraviețuiești, ori poți veni cu mine în capitală și să nu mai ai nicio grijă.

Nicio grijă? Îi venea să arate grămada de cadavre și să urle Uite grija mea pentru tot restul vieții, dar a acceptat propunerea prințului. Se gândea doar la grămada de cadavre ce, într-un fel sau altul, avea să ardă în mijlocul pieței publice din capitală. Pentru prima oară, s-a uitat la corbi cu o urmă de admirație. „Pentru voi nu contează numele atunci când vă înfrufpați din leșurile noastre. Dincolo de toate, în moarte suntem toți la fel. Nicio carne nu arde în mod diferit de altă carne. „