De ce îmi place ” A song of ice and fire”

(şi, implicit, Game of Thrones)

În generală, profesoara de română mi-a spus, într-o zi, că scriu „compuneri diafane”. Într-adevăr, scriam şi scriu nu neapărat despre siguranţa unui sfârşit fericit, ci despre izbăvire, reconciliere între frumosul şi urâtul care ne formează, speranţa că putem atinge liniştea.
Cum de poate să îmi placă, în acest context, universul violent, dur, creat de George R.R Martin?
E chiar simplu. În lumea fantastică din ” A song of ice and fire”, toată violenţa, toate conflictele interioare şi exterioare nu sunt prezentate doar dintr-o înclinaţie către cruzime, ci, pur şi simplu, dintr-o portretizare a vieţii, aşa cum se întâmplă.
Viaţa ni se întâmplă, tuturor, şi asta îmi place în acest univers fantastic. Îmi aduce aminte că nu contează ce intenţii bune ai, cât de onorabil eşti, tot există posibilitatea de a sfârşi cu sufletul însângerat în zăpadă, înjunghiat. Nu contează cât de putred ai sufletul, tot poţi rămâne acolo, pe un piedestal, până când..nu mai rămâi.
Îmi place ” A song of ice and fire” pentru că am impresia asta că cele şapte regate ar putea fi foarte bine lumea în care trăim noi. Nu avem dragoni, nu mai avem conflicte duse la acest nivel al luptei pentru puterea propriu-zisă, avem alt fel de conflicte, nu avem ierni care durează decenii, vrăjitori, magie. Dar avem, pur şi simplu, viaţa, care ni se întâmplă în acelaşi stil haotic, crud.
Iar conştienţa acestui lucru pe mine mă eliberează cumva, nu mă îngrozeşte.

Femeile din „A song of ice and fire’

George R.R Martin a afirmat despre el că este feminist, însă, când citeşti cărţile sau te uiţi la serial, parcă îţi vine să te întrebi ce fel de minte sadică poate imagina atrocităţile prin care trec personajele feminine. Iar afirmaţia lui că ar fi feminist pare doar o faţadă, ce ascunde nu neapărat misoginism, nici mizantropie, cât un simţ intens al realităţii crude.
Femeile din A song of ice and fire sunt, cu siguranţă, caractere puternice, inedite, fiecare cu o anumită pasiune, obsesie în suflet, care le face genul de femei al căror suflet niciodată nu îl poţi stăpâni. De la obsesia de putere a lui Cersei la lupta sfâşietoare care se dă în sufletul lui Cathelyn datorită iubirii de mamă, la stoicismul lui Sansa, fiecare caracter feminin din A song of ice and fire e blestemat şi totodată binecuvântat că e femeie.
Într-o povestire fantasy setată într-o lume medievală, pentru a-ţi vinde opera, a o face populară, nu trebuie să scrii despre calităţile moi ale femeii, despre îndeletnicirile lor casnice, pentru că este o realitate care plictiseşte prin obişnuit. În schimb, trebuie să scrii despre femei tari, răzbunătoare sau drepte. Despre lupta lor de a supravieţui într-o lume care, până la urmă, este a bărbaţilor. Ei se luptă, beau,curvesc sau iubesc într-un hedonism justificat de incertitudinea faptului că vei mai fi în viaţă a doua zi; femeile luptă altfel. Prin cuvinte. Prin sacrificii şi secrete. Arya, deşi copilă, este exemplul acestei tării feminine dusă la extrem. Dar până şi în tăria ei, se găseşte dorinţa de protecţie, de gingăşie.
Femeile din A song of ice and fire nu apelează la stomacul bărbaţilor pentru a-i face să fie devotaţi lor, ci ţintesc mai jos. Serialul exagerează cu scenele de sex, adaugă multe astfel de scene care nu există în carte; în carte, scenele erotice sunt prezentate mai subtil, punându-se accentul chiar şi în cazul lor pe lupta interioară a caracterelor. Iar femeile simple, caractere episodice în carte, dau dovadă de o intuiţie, inteligenţă nativă, ieşită din comun, dar iarăşi justificată de natura crudă a universului lui George R.R Martin.
George R. R Martin nu a scris un basm, ci a inventat un univers sfâşietor de realist. Pe care ori îl iubeşti,ori îl urăşti, pentru că nu înţelegi de unde atâta violenţă. Iar femeile din acest univers sunt unice şi lupta lor interioară constă în faptul că vor mai mult decât supravieţuire,vor absolutul, fiecare având altă reprezentare a acestui ideal.

 

Daenerys Targaryen, sau atracţia puterii naive

Puterea corupe: te transformă atunci când o obţii. Vrei mai mult, ca un dependent, uiţi de motivele pentru care poate că ai vrut iniţial să o dobândeşti. Uiţi de masele de oameni şi de aşteptările lor, tot ce interesează e ce îţi pot oferi ele: aclamare, supunere.

Daenerys Targaryen este un caracter aparte în seria „ A song of ice and fire”, pentru că, deşi să lupte să dobândească puterea despre care crede că îi aparţine, ei, nu pare că vrea glorie, nu luptă doar pentru ea, ci şi pentru oameni, pentru a le asigura un trai decent. Pretenţia ei la tron, conturată mult mai bine în carte, e naivă. E naiv să crezi că tronul e al tău doar pentru că eşti ultimul membru al familiei care s-a aflat la putere înainte de a fi înlăturată de altă dinastie, într-o rebeliune. Dar naivitatea ei atrage. Asta, şi faptul că ea deţine dragonii, ce reprezintă deopotrivă frumuseţe dar şi distrugere şi au fascinat întotdeauna.

Daenerys e un personaj care ori te atrage până într-acolo încât vrei ca ea să câştige, ori îţi displace. Ce mă fascinează pe mine la ea, pentru că fac parte din prima categorie, este caracterul ei naiv, dar complex. Este capabilă de acte mari de caritate, îi pasă de toţi sclavii pe care îi eliberează, dar pe de altă parte la un singur „Dracarys” lasă distrugere şi sute de cadavre în urma ei. Blândă şi totodată dură, ea ştie că trebuie să ajungă pe tronul din Westeros şi că pentru asta trebuie să înfăptuiască acte de cruzime, dar nu cruzimea e demonul ei. S-ar putea spune că demonul ei e pacea: vrea să obţină pacea şi toate actele de cruzime înfăptuite pentru asta lasă o urmă puternică asupra ei Ştie că să obţii un tron nu e adevărata bătălie, ci să te menţii acolo, şi în naivitatea ei, înţelege că supunerea de frică nu e răspunsul, ci că trebuie să existe şi supunerea supuşilor din iubire. Şi, în „pelerinajul ei” prin oraşele libere, pare că a găsit cumva echilibrul între a se face temută şi iubire. Din gratitudine, din iubire o urmează toţi sclavii care o strigă: „Mamă”.

Evoluţia ei este demnă de un bildungsroman bine realizat. De la copila speriată care este vândută lui Khal Drogo, ajunge tânăra care, la sfârşitul cărţii a treia din seriale, realizează că înainte de a obţine tronul, trebuie să înveţe cum să conducă întâi, şi decide să rămână o perioadă în Mereen. ( Momentan sunt la cartea a patra din serie, în care firul epic al acţiunilor lui Dany nu apare, nu ştiu ce se întâmplă cu ea în cartea a cincea).  O tânără puternică, dar în acelaşi timp fragilă. Serialul a reuşit să contureze foarte bune puterea pe care o emană caracterul, la scena în care comandă distrugerea lui Astapor şi fascinaţia pe care o are în rândul sclavilor eliberaţi din Yunkai când aceştia o poartă în braţe. De la fetiţa controlată de Vyseris, la tânăra nevoită să comande şi mai ales să înveţe cum să facă asta.

Are focul Targaryenilor în vene, dar o hotărâre de gheaţă. A devenit instant unul din personajele mele favorite, şi poate că nu pot explica de ce exact. Cert e că Dany s-a ales cu genialitatea, dacă este adevărat că de fiecare dată când se naşte un Targaryen, zeii dau cu banul, care are două feţe: nebunia sau genialitatea. Fratele ei, Vyseris, s-a ales cu nebunia. Şi nu vrei să te pui cu ea, iar dragonii ei şi furia ei arzândă nu sunt singurul motiv pentru asta. Când se uită la tine cu privirea furioasă, ştii că eşti terminat. În celelalte momente, te face să o urmezi cu inima în palme.

Familia Stark, sau când onoarea te distruge

De mici, am învăţat din basme că binele învinge întotdeauna, că balaurul este omorât de eroul neînfricat. Astfel de poveşti ne alinau nopţile şi ne potoleau frica de monştrii care ar pândi în întuneric. Credinţa ca binele învinge ne aducea confort, într-o lume unde de obicei „orice faptă bună nu rămâne nepedepsită”.

În seria „ A song of ice and fire”, lucrurile nu stau aşa. Binele nu învinge, pentru că nu există noţiunile de bine şi rău conturate în mod absolut, ca în basme. Lucrurile nu sunt aşa simple, nu e vorba de bine şi rău, ci de putere, lupta pentru putere şi la ce resurse eşti dispus să apelezi pentru a o obţine sau păstra.

Destinul familiei Stark este, într-adevăr, unul tragic, o pată de sânge în zăpada nordului care le curge prin vene. Ei s-au situat dincolo de putere şi, conduşi de onoare, au refuzat jocul. Blestemul lor a început în momentul în care Ned a ales să se implice totuşi în joc, în defavoarea familiei, pentru că nu a avut de ales. Un simplu „ nu”, şi ar fi trăit în continuare în linişte în Winterfell, în frigul neîndurător, dar care are ceva pur în el faţă de căldura plină de intrigi, şoapte, din capitală. Dar cum să spui nu regelui, care odată ţi-a fost ca un frate? O altă greşeală a lui Ned a constituit tocmai calitatea lui de om onorabil. Când avertizezi duşmanul ce îl aşteaptă, îi spui să plece că altfel îl distrugi, nu te poţi aştepta decât ca el să te distrugă înainte. Cât despre Robb Stark, a fost o greşeală faptul că nu şi-a ţinut promisiunea faţă de Walder Frey, însă nu cred că asta a fost cauza adevărată a sfârşitului lui. Chiar dacă ar fi ales datoria, tot ar fi continuat războiul şi ar fi fost ucis din ordinul Lannisterilor. Da, în mod sigur nu atât de mişeleşte, de crud, cum a fost omorât, dar el a fost pierdut din clipa în care a început războiul. Onoarea, curajul, îţi pot asigura două trei victorii, dar înving cei care au putere, şi unde rezidă puterea cel mai bine decât în bani, de la cel care dispune de cei mai mulţi bani? „A song of ice and fire” ne reflectă realitatea banală într-o lume fantastică, nu e doar un basm modern.

Dincolo de toate aceste greşeli, familia Stark este cea pentru care am plâns cu toţii într-un fel sau altul. Familia care nu merita acest destin, singura nu neapărat pură, cât nealterată de corupţie, setea de putere, faimă, bani. Pentru care vrem răzbunare.

Şi cu niste oameni de excepţie. Cu toţii au un caracter aparte, merită să scriu o postare pentru fiecare în parte. Arya…În ea e nordul cel mai sălbatic, e ceva de speriat în setea ei de răzbunare. Sansa e puternică în stoicismul ei, Jon e outsiderul care încearcă să descopere cine e, Bran, pentru vârsta lui, îşi duce lupta mai bine decât ar face-o unii adulţi.

Nu ştiu ce se întâmplă mai departe de sezonul trei, momentan am terminat de citit cartea „Game of Thrones”, peste ceva timp voi ajunge şi la cartea a treia şi voi afla ce se întâmplă mai departe ( aşa că din păcate această postare se axează mai mult pe serialul difuzat de HBO, detaliile din cartea a doua nu le ştiu încă, nici diferenţele dintre carte şi sezonul doi). Dar sper că acestşi copii Stark supravieţuitori vor şterge pata de sânge de pe stindardul casei lor, vor restaura nordul şi îşi vor găsi pacea. Pentru că merită, nu un sfârşit fericit, nu cred că poate fi vorba de aşa ceva în „A song of ice and fire”, ci liniştea, în Winterfell, departe de restul lumii.

Pentru că e ceva cu iarna asta…Indiferent de dogoarea verii, de câte grade arunci peste ea în încercarea de a o sufoca, cu câtă violenţă, corupţie, o îngropi sub o caniculă în care nu se poate respira, cu cât încerci să îi interzici sosirea, iarna mereu va veni. Iar când asta se va întâmpla, cei din familia Stark ştiu cum să îi facă faţă, pentru că sunt copiii ei. Frigul nu îi face să se ascundă în case, să tremure în întuneric, să se mănânce între ei, aşa cum se întâmplă cu sudicii. În frig, ei se ridică, îşi conduc cel mai bine teritoriul. Iar iarna va veni, odată şi odată, şi în „ A song of ice and fire”. Cântecul ei e aşteptat de toţi fanii.

( De azi, am creat această nouă categorie, în care voi scrie ocazional despre seria „A song of ice and fire”/ serialul „Game of Thrones”).