Dacă lunile ar fi oameni: Decembrie

Decembrie pare o copilă, cu  părul blond, cârlionţat, şi ochii de un albastru limpede. Nişte ochi bătrâni, însă, prin felul în care îşi poartă tristeţea cu mândrie, nu cu regret. Nu tânjeşte după o versiune de a ei solară, caldă, născută pentru scenă. Îşi este ei însăşi de ajuns, aşa rece şi distantă cum este.

Îţi va lăsa impresie că este una dintre cele mai reci persoane pe care le poţi întâlni, prin felul în care se uită la lume din depărtare, cu indiferenţă. Nu îi pasă de salvarea lumii, pentru că nu crede nici în salvare, nici în pierzanie, ci în mici momente care fac diferenţa. Te miri cum o tânără cu chipul atât de proaspăt, ar putea fi de gheaţă. Dar, dacă stai în preajma ei suficient de mult, te va uimi prin mai multe lucruri.

Te va uimi prin momentele ei de pură candoare, când e ca un copil, iar zâmbetul ei e curat, fără intenţii ascunse. Când zâmbeşte şi se entuziasmează în acele momente, parcă îţi aduce aminte de copilărie. Ai putea jura că nicio altă privire nu ascunde atâta speranţă şi jovialitate, şi te întrebi: „Cum de o astfel de persoană poate dovedi uneori şi o cruzime nu de foc, nu pătimaşă, ci de gheaţă? Unde ascunde energia asta?”

Iar, dacă eşti o persoană oarecare pentru ea, o persoană pe care pur şi simplu o priveşte din afară, de unde stă, în frig, nu ai cum să ştii că în iubire, e atât de caldă încât până şi Iulie ar părea un sloi pe lângă ea. Când iubeşte, iubeşte total. Dragostea ei pentru câteva persoane e cărbunele încins în zăpadă, apa fierbinte ce mocneşte sub un gheizer. Îşi asumă, cu mândrie, că nu poate şi mai ales nu vrea să ardă pentru toată lumea.

În Noiembrie, a găsit persoana care nu se sperie de răceala ei şi de momentele în care simte nevoia să se distanţeze, chiar şi de persoanele pentru care arde, care nu e zăpăcit de momentele ei de candoare, şi mai ales care i-a arătat, fiind el însuşi, că uneori merită să părăseşti locul ăla stingher de unde te uiţi la lumea dintr-un local şi să intri, pur şi simplu, în acel local, unde să te aşezi la o masă puţin mai retrasă, iar totul să devină un decor.

Decembrie e doar o copilă cu părul de aur, gheaţă în suflet şi jar în inimă.

 

Dacă lunile ar fi oameni: Noiembrie

Noiembrie se plimbă tăcut prin mulţime, singur, dar nu trist sau melancolic din cauza acestei singurătăţi. Părul de abanos, creţ, şi ochii aproape negri îi conferă o alură exotică. L-ai vedea undeva, pe o plajă cu nisip alb, făcând surf. Se pierde adeseori însă în ceaţă, cu geaca lui kaki. Alege cărări de munte şi se simte cel mai bine în cafenele sau ceainării unde alege locul de la geam, îşi scoate carneţelul unde mai compune câteva versuri de cântece şi mai priveşte, din când în când, oamenii care trec pe stradă, grăbiţi.

Are o alură de copil stângaci, timid, care a crescut brusc peste noapte. La cei 1,90 de metri pe care îi are, e cel mai înalt din micul lui grup de prieteni. Dacă nu l-ai cunoaşte, ai crede că e doar un tânăr înalt, anxios, care stă pe margine deşi tot ce vrea e să fie şi el inclus pe terenul de joacă. Însă, e una dintre cele mai calme persoane pe care o poţi întâlni şi este mulţumit cu locul său de pe margine.

Doar prietenii lui ştiu de talentul lui de a cânta la chitară melodii compuse de el. L-au încurajat să dezvăluie lumii acest talent, însă el preferă să cânte doar în faţa lor. Are o voce joasă, plăcută, în armonie cu ochii lui întunecaţi. Uneori, când mai povesteşte lucruri despre el, te face să îţi dai seama cât entuziasm se poate ascunde uneori într-o persoană preponderent melancolică. Închizi ochii, şi ar putea să îţi povestească despre orice. Despre cultivarea cartofilor sau roboţi. Te transportă, cumva, într-un spaţiu al copilăriei, cald, şi aproape că simţi mirosul plăcintei de mere făcută de bunica. Pasionat să facă prăjituri, când cei din gaşca lui de prieteni se mai adună la el acasă, mereu îl roagă să le mai facă o prăjitură.

Noiembrie nu e greu de înţeles. E doar o persoană solitară, introspectivă, căreia îi place să observe lucrurile din jurul ei şi care are meteahna de a căuta absolutul în lucruri pe care mulţi le trec cu vederea şi de a se simţi confortabil în medii în care mulţi alţi oameni ar vrea mai multă căldură, acţiune. Mult timp a considerat că Octombrie ar putea fi mai mult decât cea mai bună prietenă a lui, tocmai din cauză că se uita la ea şi se vedea pe sine, într-un fel de oglindă întunecată. Asta până să o întâlnească pe Decembrie şi până să observe cum Octombrie relaţionează cu Mai. Atunci, a realizat că oamenii ca el şi Octombrie au nevoie, în dragoste, de cineva care să se simtă ca acasă atunci când intră în cafenea sau ceainărie şi se aşează la masă lângă ei. După ce afară ar fi putut naşte furtuni, or abandona în spectacol într-un mod aproape teribil.

Noiembrie e una dintre cele mai simple persoane, odată ce ajungi să îl cunoşti. E un exemplu al felului în care faptul că îţi acoperi sufletul de solitudine nu te transformă într-un sloi de gheaţă, ci îţi poate conferi o căldură ce aduce aminte de copilărie.

Dacă lunile ar fi oameni: Octombrie

   Octombrie s-a născut cu o tristeţe caldă în privire. Îţi dai seama de asta observând nuanţele melancolice din ochii ei căprui ce contrastează cu căldura zâmbetului ei larg.

E un paradox în felul în care uneori faptul că observă anumite lucruri din umbră, acolo unde se simte cel mai bine, naşte în ea anumite complexe, este completat de spiritul ei liber, neîngrădit de nimic tocmai prin felul în care nu îi este frică de singurătate şi cum găseşte fericirea într-o zi ploioasă, în felul în care frunzele arămii cad, în diferitele moduri în care natura anunţă că e timpul pentru puţin sfârşit, înainte de noi începuturi.

Are o înclinaţie către introspecţie, către solitudine, dar atunci când e lângă oameni, ştie să îi asculte, cu adevărat, dincolo de ceea ce spun aceştia. Observă, fără să vrea, micile lor gesturi. În schimb, ea nu se confesează uşor, preferă să fie stăpâna cuvintelor nerostite, decât sclava vorbelor aruncate spre lume.

Nu îi trebuie mult pentru a fi mulţumită, tocmai pentru că simte uneori cum o anumită tristeţe ancestrală îi chinuie oasele tinere. Tristeţea asta nu a făcut-o însă amară, ci dimpotrivă, într-un mod ciudat, e motivul pentru care e atât de proaspătă. Dar trebuie să fii foarte atent ca să observi asta. Acolo unde majoritatea oamenilor vor acţiune, vor să construiască, să facă anumite lucruri, ea e mulţumită uneori doar să fie. Să contemple.

Se abţine uneori să râdă când afară e frig ori cerul e acoperit de nori, însă atunci se simte cel mai bine, pentru că se poate îmbrăca în pulovăre. Uneori, când e cald, se simte puţin expusă, umblând prin lume cu braţele goale. Însă, îmbrăcată în pulovăre se simte în elementul ei.

Îi plac lucrurile vechi, are o atracţie către arheologie, iar cele două locuri de muncă pe care le are îi permit să se bucure de rolul de a observa fără a fi observată. Ziua, este bibliotecară, iar de două ori pe săptămână lucrează, part-time, ca baristă la un bar. „Mă duc la cabinet”, mai glumeşte uneori. Aude multe poveşti, de la clienţii puţin ameţiţi sau nu, care mai comandă o bere sau tărie. În spatele tejghelei, în pulovărele ei largi, acolo poate cel mai bine să privească spectacolul dat de oameni ai acţiunii, fără să se implice. Nu judecă nimic din ce aude, doar ascultă. O dată, un client a venit la ea cu un buchet de flori, în semn de mulţumire că după discuţia cu ea a avut curajul să poarte cu iubita lui discuţia care a condus la împăcare. Octombrie nu a făcut altceva decât să îl asculte, în timp ce îi mai umplea paharul. Nici măcar nu a răspuns cumva, doar a ştiut că nu trebuie să îl întrerupă atunci când, ameţit, îi povestea cât de mult o iubeşte pe prietena lui. Niciun client nu i-a făcut avansuri, iar uneori simte cum colegele ei, îmbrăcate în maieuri decoltate, sunt puţin invidioase pe ea din cauza asta.

Ai crede că e pudică, când vezi cum mai întoarce privirea atunci când aude discuţii sau glume cu tentă sexuală, însă Mai ar râde când ţi-ar povesti că dincolo de pulovărele pe care le poartă, ascunde multe lucruri.

Octombrie e una dintre cele mai simple persoane pe care le poţi întâlni, dincolo de toată tristeţea care o mai chinuie uneori şi de melancolia care îi înveleşte uneori sufletul aşa cum pulovărele îi acoperă corpul. Pur şi simplu singurul mod în care ştie să trăiască e permiţându-i sufletului ei să rezoneze cu mediul înconjurător. Iar unele preferinţe ale sufletului ei nasc o distanţă între ea şi majoritatea lumii. Îi vede, de cealaltă parte a unei prăpastii. Nu poate să simuleze că acolo e locul ei, însă nici nu poate să cadă în hăul populat de alte suflete pe care tristeţea le-a făcut teribile, amare, care nu s-au salvat cumva prin speranţă. Tot ce face e să construiască poduri.

Dacă lunile ar fi oameni: Septembrie

Septembrie e serios, puţin detaşat şi rece, dar ascunde asta sub anumite nuanţe de teatralitate. Doar cei care îl cunosc foarte bine ştiu că glumele pe care le mai spune uneori şi modul în care se mai manifestă, ca şi cum ar dori să fie în centrul scenei fac parte dintr-o performanţă. Că este el în linişte, în dimineţile reci şi pe drumuri de munte.

Înalt şi slab, cu părul castaniu puţin ondulat, are un anumit şarm, dincolo de aerul de „tocilar”. Are mintea ascuţită, dornică de discuţii intelectuale, să cunoască cât mai multe lucruri şi mai ales fascinată de lucrurile clare, logice, însă sufletul său e de o căldură blândă, molcomă. Observă cu adevărat lucrurile şi lasă pentru început impresia că este undeva, departe, într-o fortăreaţă, că nu poţi ajunge la el decât printr-un exerciţiu de raţiune, dar apoi vine lângă tine, cu un farmec special, prin stângăcia şi glumele lui nevinovate, şi îţi dai seama că tot ce vrea e să cunoască diversitatea caracterelor umane. Distras de nonşalanţa şi performanţa lui jucăuşă, nici nu îţi dai seama cum ajungi, alături de el, de la banalităţi şi glume să vorbiţi despre sensul existenţei umane. Nici nu realizezi cum a reuşit să ajungă să comunice cu sinele tău. El nu vrea să „colecteze” suflete, să afle secrete, vrea doar să înţeleagă.

Deşi fascinat de matematică şi ştiinţele exacte, are o parte sensibilă. Doar prietenii apropiaţi ştiu că scrie poezii. Le mai arată, cu timiditate, şi rămâne uimit când primeşte aprecieri. Îi place să urce pe munte de unul singur şi, când ajunge pe vârf, îşi scoate carneţelul şi mai scrie o poezie două, în linişte. Acolo, se simte ca acasă. Departe de oameni, îşi adună energia pentru a putea apoi, în mijlocul lor, să îşi joace rolul cu blândeţe.

Îi surprinde pe ceilalţi, fără să urmărească asta, prin micile contradicţii care îl caracterizează. Deşi este slab, aleargă la maratoane şi câştigă medalii. Atrage multe femei, prin amestecul între stângăcie şi o hotărâre de gheaţă, între căldură şi răceală. Iubitele pe care le-a avut au crezut că ele aveau să fie cele care îl vor învăţa ce înseamnă pasiunea, să te laşi dus de val, doar ca să îşi dea seama apoi că, în privinţa asta, ochii lui căprui şi reci ascund adevăraţi vulcani.

Septembrie demonstrează prin felul curat, sincer în care trăieşte, că poţi ajunge la un anumit nivel de cunoaştere fără ca asta să seteze o distanţă de netrecut între tine şi ceilalţi şi fără să nască în tine complexe de superioritate şi că poţi să ai mintea rece şi sufletul cald fără ca asta să te facă sociopat.

 

Dacă lunile ar fi oameni: August

  August se plimbă prin mulţime, cu părul ei de abanos ce îi cade drept pe spate, observând şi în acelaşi timp participând la spectacolul numit viaţă. Îşi ghidează paşii după două reguli, din punctul ei de vedere simple: atunci când participă, nu există cale de mijloc: e totul sau nimic. Iar clipele în care preferă mai degrabă să observe, sunt momentele în care îşi adună energia pentru a putea oferi apoi totul.

Spiritul ei solar e diferit de cel ale camarazilor Iunie şi Iulie. Dincolo de căldura pe care o emană, are o parte rece prin felul în care nu simte nicio vinovăţie atunci când hotărăşte, uneori brusc, să nu mai ofere nimic acolo unde cu o zi înainte oferea totul. Dorinţa ei de a trăi o viaţă în care să se bucure, pur şi simplu, de fiecare moment, e mai puternică decât orice senzaţie de regret. Ea nu înţelege ce ascund în ele literele cuvântului „dor”, dar, în momentele când îşi impune reflexia, îi e dor de propria persoană.

Caldă şi energică, e genul de femeie pe care o poţi vedea la cinci dimineaţa îmbrăcată în trening şi nişte adidaşi tociţi, alergând, iar la nouă seara bând dintr-un pahar de vin, îmbrăcată într-o rochie roşie şi încălţată în pantofi cu toc. Atrage admiraţia nu pentru că ar fi neapărat frumoasă, ci pentru că ea ştie, pur şi simplu, că e frumoasă. Atunci când, nemachiată, mănâncă cu poftă dintr-un frigărui la un foc de tabără sau atunci când, în lumina reflectoarelor, mai susţine un discurs.

Antrepenoare şi independentă, îşi este sie însăşi de ajuns. A avut câteva relaţii, scurte. După câteva luni de pasiune, partenerii ei oboseau să alerge după ea, ori ea se plictisea să îi aştepte.

Un om al acţiunii, preferă să îşi trăiască momentele de introspecţie în singurătate, de care nu se sperie. Când iese în lume, nimeni nu observă că ochii ei căprui ascund nuanţe intense, ale unui dor straniu. Pentru lume, e femeia aceea cu un caracter straniu, caldă, deschisă, şi în acelaşi timp rece. Dincolo de asta, ea ştie foarte bine cât de simplă este de fapt: vrea doar să trăiască, intens, tot ceea ce ea decide să trăiască. Doar că, atunci când se opreşte, din alergat, dimineaţa, şi bea din smoothie, atunci când ajunge pe vârf de munte şi se trânteşte în iarbă, când, la vernisaje, rămâne ultima persoană din sală, admirând poze şi tablouri, ai observa umbra unei tristeţi pe chipul ei senin, născută din conştiinţa faptului că, în nevoia de libertate, de a nu fi îngrădită de nicio colivie, pierde anumite lucruri care pentru alţi oameni înseamnă „acasă”, căreia ei îi lipseşte.

August e singura care ştie, în momentele ei de reflexie, e că îi e dor doar să îşi permită ei însăşi să îi fie dor.

 

Dacă lunile ar fi oameni: Iulie

Iulie are un caracter cald, solar, şi uneori furtunile sale se nasc tocmai de prea multă căldură. Înalt şi blond, cu părul ca spicele grâului, nu aparţine unui singur loc, ci întregii lumii.

Zâmbetul lui topeşte orice inimă, iar felul în care îţi povesteşte despre aventurile trăite de el în excursiile lui te face să crezi că eşti la o reprezentaţie de teatru. Are o înclinaţie către dramatism, către a povesti prin hiperbole, dar nu te minte. Îţi topeşte uşor inhibiţiile, şi chiar atunci când eşti pregătit să dezvălui şi tu ceva despre tine, pleacă. Dar nu pentru că nu ar fi interesat. Inima lui mare e capabilă de compasiune. Doar că se plictiseşte repede. În scurt timp, îţi dai seama că este amicul tuturor, dar prietenul a puţine persoane. Acelea pentru care e capabil să rămână.

Dacă îl întâlneşti, oriunde, ai putea exclama cu uşurinţă că este un extravertit pur, doar că are şi el temerile lui, are şi el momente când vrea să fie singur. În general, de unul singur călătoreşte, dar are capacitatea de a atrage mereu oameni în jurul lui. Iulie e făcut pentru a performa pe această scenă a vieţii pe care o vede, pur şi simplu, aşa cum este, dar decide ca replica lui la tot ceea ce îi oferă viaţa să fie „epică”.

A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, tot datorită tendinţei lui de a se plictisi repede. Printre amicii lui, a avut o reputaţie de Don Juan, până să o întâlnească pe Martie. În ziua când a întâlnit-o, în Buenos Aires, sufletul lui s-a simţit cumva, calm. Şi asta era furtuna lui de care mai nimeni nu ştia, în afară de prietena lui cea mai bună, Octombrie. Dincolo de candoarea, dramatismul şi exuberanţa lui, dincolo de zâmbetele lui largi, simţea uneori o nelinişte în suflet. Neliniştea aia năştea uneori accese de furie şi, într-un fel, era născută din frica ce îl mai cuprindea îndeajuns, că nimic din tot ceea ce trăieşte nu este îndeajuns. Că va fi, cumva, uitat.

Iulie e ca un copil lăsat singur într-o zi de bâlci, entuziasmat de tot ceea ce vede în jurul său care încearcă toate maşinăriile şi sfârşeşte prin a performa pe scenă şi a-i face pe toţi să râdă, dar care, la sfârşitul serii, se ascunde după cortină, puţin obosit, dându-şi seama că nu are nevoie de fapt ca toată lumea să îl aclame, ci doar de câteva persoane care să privească dincolo de zâmbetul lui şi cu care să facă mai mult decât să alerge de-a lungul râului şi să arunce cu pietre în apă. Alături de care să aibă curajul de a se afunda până în adâncuri pentru ca apoi să îşi joace rolul fără să îi fie frică de umbre.

Daca lunile ar fi oameni: Iunie

Iunie are parul lung si blond si niste ochi de un albastru intens. Rareori ai sa o vezi imbracata in pantaloni, garderoba ei consta in rochii si fuste. Prefera culoarea alb si imprimeurile florale.

Sufletul ei e plin de caldura, dar nu de patimi. E cumva mai mult decat o vesnica adolescenta, pentru ca poti observa cum feminitatea i se citeste in gesturi si comportament. Dar nu a dezvoltat acea viclenie si intuitie specifica femeilor mature. Nu vrea sa seduca, nu poate fi considerata vampa.

E una dintre cele mai sincere persoane pe care ai sa le intalnesti. Intentia ei nu e sa te raneasca, atunci cand spune adevarul, insa nu stie alta cale. Candoarea care o caracterizeaza se concretizeaza in astfel de momente cand isi expune, in mod simplu si onest, parerea, atunci cand o intrebi: „Ce crezi despre asta?”.

Pare fragila, cu parul ei balai impletit deseori in sute de modalitati, o femeie cu un suflet de copil, dar te va uimi. Cand mai nimereste pe un teren de fotbal, daca ar lovi intamplator in minge, ar marca. Pe munte, e printre primii din grupul ei de prieteni care ajunge pe varf, fara sa gafaie. Are un trup slab, dar atletic, fara sa faca ceva in privinta asta. Urca uneori pe munte, mai iese cu bicicleta, dar sportul nu e modalitatea ei de a se exprima. In schimb, picteaza.

Iunie rade din suflet si stie cum sa traiasca in prezent, dar uneori are momente de o luciditate extrema, cand nu poate adormi si ascunde furtuni in ochii senini. Dincolo de ei, isi traieste cu pasiune viata, demonstrand, fara sa caute asta, cat de complexa poate fi uneori simplitatea.

Dacă lunile ar fi oameni: Aprilie

Aprilie trece prin viaţă având câte o glumă pentru orice. Cu părul lui deschis la culoare şi trupul atletic, ar părea doar un alt tip popular, dar e de ajuns  să petreci timp în preajma lui pentru a-ţi da seama că nu caută atenţie, nu îşi doreşte popularitate, ci doar priveşte viaţa ca pe un spectacol pe care e mai bine să nu îl iei prea în serios.

Ar fi putut face stand-up comedy, rosteşte glume în mod natural, însă este antrenor de baschet pentru categoria 6-12 ani. Se simte bine printre acei prichindei care îl privesc ca pe un supererou şi , deli adoptă uneori o atitudine severă, îi consideră un fel de proiect personal.

Ştie şi când trebuie să fie serios, iar în acele momente ar îngheţa cu privirea lui orice demonstraţie de optimism. Seriozitatea lui izvorăşte din luciditatea cu care analizează fiecare aspect al vieţii. Datorită rolului pe care şi l-a asumat, lumea, atunci când îl vede serios, are impresia că a păţit ceva grav. Nimeni nu ştie că asta e natura lui. Că ar dori uneori să vorbească despre artă şi filozofie. În fiecare zi, când iese din casă, face alegerea să agaţe undeva, într-o cutie imaginară, partea asta din el.

Nu a avut niciodată vreo relaţie serioasă, deşi îşi doreşte mult acest lucru. Poate pentru că s-a întâlnit cu iubitele lui de-o noapte prin tot felul de pub-uri sau localuri, iar constituţia lui şi glumele pe care le făcea le determinau să creadă că vrea doar o aventură de-o noapte. Plecau mereu înainte să se trezească. Cât ar fi vrut să şoptească: „Stai, lasă-mă să te descopăr, dincolo de trup…”Dar, în fiecare dimineaţă, acolo unde ar fi trebuit să strângă în braţe un trup cald, era doar un spaţiu golf.

Optimismul lui nu este unul naiv, ci unul izvorât din credinţa că Universul se autoreglează cumva. Glumele sale nu rănesc pe nimeni, sunt felul în care răspunde abisului care se holbează la el.

Aprilie este întruchiparea faptului că cele mai largi zâmbete ascund dincolo de ele multe altele.

Dacă lunile ar fi oameni: Martie

Martie s-a născut cu părul de foc şi pistrui, iar toţi porii ei emană prospeţime.

Martie ştie foarte bine că nu există Moş Crăciun, însă preferă să creadă că dincolo de lumea asta, aşa cum o ştim, există magie: că noaptea, în pădure, apar tot felul de spiriduşi şi că universul este condus de echilibru.

Plinuţă, dar departe de a fi grasă, cu un stil feminin, fără a fi elegantă, are un farmec unic. Ştie să îi asculte pe ceilalţi şi e acolo, pentru prietenii ei, fără să aştepte nimic în schimb. Iar loialitatea ei e mai intesă decât pletele-i vulcan.

Martie şi-a pierdut virginitatea când avea 16 ani, într-un cort, la munte, cu prima ei iubire din liceu, dar niciodată nu şi-a pierdut inocenţa. Însă, în ciuda acestei trăsături, nu este naivă. Ştie că există întuneric, răutate şi monştri care nu aparţin folclorului, ci realităţii, aşa cum ştie că există lumină, bunătate şi…nu neapărat îngeri, cât oameni care îşi păstrează demnitatea indiferent ce se abate asupra lor. Dincolo de alura ei copilărească, e demnă, dar nu epatează cu asta, nu se consideră superioară.

Martie are câţiva prieteni bărbaţi, care o văd ca pe sora lor mai mică şi cred că e de datoria lor să o ferească de prădătorii cărora le-ar fi atât de uşor să o rănească…Niciunul nu s-a îndrăgostit de ea, şi nici ea nu s-a îndrăgostit de vreunul. Atunci când se îndrăgosteşte, prospeţimea ei devine rai şi nu poate ascunde atâta lumină. Deşi o persoană timidă, Martie, atunci când se îndrăgosteşte, face întotdeauna primul pas. A 2-a oară a fost cifra magică din viaţa ei, atunci când l-a întâlnit pe Iulie în vacanţa ei prin Buenos Aires, cadoul părinţilor ei după ce a absolvit facultatea. Despărţirea de prima ei iubire din liceu nu a fost dramatică, pur şi simplu, după absolvirea liceului, el a dat la Medicină, ea la Arte, şi drumurile lor s-au despărţit.

Unii oameni nu înţeleg cum de e atât de senină. Se întreabă unde îşi ţine ascunşi demonii. Şi Martie îi are…Temeri, momente când se desconsideră, anumite anxietăţi, însă, în fiecare zi, le şopteşte: Ce spiriduş o să mai găsim azi prin pădure?”.

 

 

Dacă lunile ar fi oameni: Februarie

Februarie pare cea mai rece persoană, dar nimeni nu ştie că inima ei arde ca un vulcan care şi-a impus să nu erupă.

Când avea şapte ani, mama ei a plecat, în căutare de alte aventuri.  A pupat-o pe obraz şi i-a spus: „Mă voi întoarce!”. În loc să îşi tundă părul, Februarie şi-a spus că îl va lăsa să crească până când mama ei se va întoarce. Are, acum, părul lung, dar nimeni nu mai ştie care a fost culoarea lui naturală. Uneori, pletele ei roşii contrastează cu chipul palid, alteori buclele aurii îţi aduc aminte de miere. Din când în când, şochează cu nuanţe de albastru sau verde.

Februarie e ca tipa aceea ciudată din liceu pe care nu o poţi încadra în niciun grup şi despre care eşti convins că ascultă cele mai obscure trupe şi fumează iarbă în loc să mănânce cina, însă care, în realitate, e una dintre cele mai simple persoane.

Februarie vrea să îşi trăiască viaţa evitând să fie aşteptată de cineva, atunci când ar pleca, în căutare de alte aventuri. Pentru că Februarie mereu pleacă. Apartamentul ei e mai mult ca o sală de aşteptare între următoarele călătorii. Munceşte câteva luni pentru a strânge bani, apoi îşi împachetează câteva lucruri într-un ghiozdan vechi şi pleacă, să cunoască diversitatea lumii. A frânt câteva inimi, fără să vrea asta, în aceste călătorii.

Februarie e amica tuturor, dar prietena nimănui. Are darul de a te face să te simţi bine în pielea ta, oricum ai fi,  prezenţa ei te dezinhibă şi fără să îţi dai seama, îi împărtăşeşti secretele tale. Iar ea îţi povesteşte, cu un glas de gheaţă, despre cum a locuit o lună într-un trib din Africa, despre cum e să dormi, sub cerul înstelat, la marginea Marelui Canion, dar niciodată nimic despre ea.

Nimeni nu ar bănui că, sub toate astea, Februarie e doar o tânără care aşteaptă iubirea aşa cum pământul îngheţat de troiene de zăpadă aşteaptă ca soarele să îi amintească cât de fertil este. Că acolo, în „sala ei de aşteptare”, a păstrat, într-o cutie, primul bileţel de dragoste pe care l-a primit când era în clasa a şasea.

Februarie pare cea mai rece persoană din lume, dar nimeni nu ştie că inima ei e ca o Ţară de Foc pierdută în miezul unei Antarctici aprige.