Nu eşti doar semnul tău zodiacal…

      Nu eşti doar semnul tău zodiacal.

Nu eşti doar un Berbec aventuros, copilul zodiacului, aruncându-se mereu cu coarnele înainte, uneori prea grăbit.

Nu eşti doar un Taur care strânge pământul în mâinile sale, cu recunoştinţă, stoic, perseverent, dar uneori puţin prea lent.

Nu eşti doar un Geamăn cu mintea focusată asupra unui singur lucru şi în acelaşi timp în sute de mii de direcţii, sofisticat dar în acelaşi timp simplu.

Nu eşti doar un Rac pentru care verbul a simţi primează în faţa verbului a acţiona, care uneori se retrage în sine exact când vrea să acţioneze.

Nu eşti doar un Leu, veşnicul adolescent al zodiacului, actorul cu pletele bogate în vânt pe scena vieţii.

Nu eşti doar o Fecioară analitică, observând toate detaliile şi criticând mereu, dar din nevoia de a îi ajuta pe ceilalţi.

Nu eşti doar o Balanţă ce doreşte armonia dar cumva se găseşte mereu înconjurată de haos.

Nu eşti doar un Scorpion a cărei lumină arde cel mai bine în întuneric.

Nu eşti doar un Săgetător care, deşi poate că are copitele înfipte în cel mai adânc nămol, tinteşte cu săgeţile spre infinit.

Nu eşti doar un Capricorn care aspiră la acel infinit şi care mereu are de urcat munţi, dar dincolo de răceala lui, ard focuri eterne.

Nu eşti doar un Vărsător care îi uneşte pe toţi de undeva din afara liniei jocului, prietenul tuturor dar amicul nimănui.

Şi în cele din urmă, nu eşti doar un Peşte, chintesenţa tuturor semnelor de dinaintea lui, cel mai logic dar cel mai confuz dintre toţi.

Eşti şi ascendentul pe care îl ai. Personna ta. Masca pe care o arăţi luna. Ori modul în care semnul în care se află Luna pe harta ta natală vorbeşte despre emoţiile tale şi cum le exprimi. Eşti şi felul în care semnul în care se află Mercur oferă anumite indicaţii despre cum gândeşti. Ori semnul lui Marte exprimă aservititatea ta şi cum lupţi pentru lucrurile în care crezi. Când iubeşti, semnul în care se află Venus rezonează cu felul în care sufletul tău vibrează în faţa acestei iubiri. Când vine vorba despre călătorii şi spiritualitate, acele idealuri dincolo de trup, semnul în care se află Jupiter pe harta ta natală te ajută să le conturezi. Eşti felul în care semnul unde s-a ascuns Saturn îţi impune anumite restircţii dar te şi ajută să evoluezi. Eşti ezotericul şi visele impuse de semnul în care se află Neptun corelat într-o oarecare măsură cu excentritatea pe care trebuie să o inserezi în tradiţional adusă de semnul lui Neptun. Şi, în cele din urmă, la nivel de generaţie, eşti felul în care Pluto aduce, în semnul în care s-a aflat atunci când te-ai născut, traume colective.

În momentul naşterii tale, dansul planetelor a creionat un desen unic, şi anume harta ta natală. Ea îţi explică anumite tipare la care eşti predispus, dar nicidecum nu îţi trasează drumul. Îţi aruncă în braţe anumite arhetipuri, o duzină din sutele de arhetipuri existente, şi îţi spune: Ia şi joacă-te cu astea. Astea sunt doar ale tale. Persoanei care se va naşte după cinci minute am să îi ofer alte arhetipuri, doar pentru că uneori mă plictisesc.

Să nu te gândeşti nicio clipă că o hartă natală îţi poate prezice viaţa. Nu prezice nimic. E doar acest dans unic al Universului care s-a bucurat că te naşti. Dincolo de asta, doar educaţia şi mai ales felul în care vei trece de unul singur peste cum te vor distruge involuntar părinţii tăi, sunt cele care îţi conturează drumul. Dar uneori să afli aceste tipare, să devii conştient de arhetipurile în care a fost programat sufletul tău să funcţioneze, chiar poate fi de ajutor uneori.

Karma de la semafor

Cred, uneori, într-o Karma ce apare ca explozia unei stele. Ceva imens, colosal, Universul care reglează conturile şi este fan al hiperbolelor. Faci bine în mod constant, boom!, într-o zi se va întâmpla ceva magic. Faci rău din cruzime, vine o zi când pământul se va surpa cu tine.

Eu nu fac bine gândindu-mă la răsplata asta a Universului, fac „bine” pentru că nu ştiu altă cale. Pentru că nu sunt capabilă să fac rău, cel puţin nu intenţionat. Dar, sunt momente când mă mai gândesc la această Karma şi mă întreb unde este momentul meu de magie.

Însă, uneori observ cum această Karma se concretizează în lucruri minore, banale. Semaforul care se face verde exact atunci când trebuie să traversez pentru a prinde autobuzul, să nu întârzii. Gestul unei necunoscute care mă adăposteşte sub umbrela ei când, în ploaia torenţială, stau să aştept autubuzul doar într-un hanorac. „Ia, să nu răceşti”. Dar şi reciproca e valabilă. Indiferent de incapacitatea mea de a face rău, mici momente frustante, care echilibrează balanţa. Maşina care mă stropeşte, tot când aştept la semafor. Eticheta pe care am uitat să o tai de la o haină nouă şi care mă zgârie.

Poate că Universul doar se întâmplă, indiferent de intenţiile şi acţiunile noastre. Iar noi suntem, pur şi simplu, uneori în locul potrivit, la momentul potrivit, alteori în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Mi-am „trădat” zodia, pot să o împrumut pe a ta?

Poate că există un motiv anume pentru care te-ai născut exact în acel moment în care te-ai născut, poate că nu. Însă eu am îndrăznit să înfrunt stelele. Mi-am trădat zodia, de mult, mult timp.

Îmi plăcea, mai demult, să citesc tot felul de descrieri generale despre zodia mea, chiar să mă gândesc la ce ar spune o hartă natală. Nu pot spune că credeam în sta: era doar ceva amuzant. Până în momentul în care am realizat că nimic nu se potriveşte. Normal că e mult mai raţional să mă gândesc că sunt ceea ce sunt datorită educaţiei, mediului în care am crescut, genelor moştenite, decât al unui semn zodiacal. Poate că aş fi strigat în gura mare că stelele au dreptate dacă eram acolo, sufletul petrecerii, impulsiv, mereu pe fugă, aşa cum sunt descrişi Săgetătorii. Eu sunt cea mai fericită când sunt lăsată în pace, în hainele mele de casă. Şi asta e doar o mică nepotrivire. Eu vorbesc de genul acela de „incompatibilitate” de zici că o fac intenţionat.

Pot împrumuta altă zodie? Dar nu o simt pe niciuna aşa, „ pe sufletul meu”. Şi nu pentru că aş fi eu specială. Sunt cât se poate de banală. Simt cărţi, filme, stări ale vremii, experienţe, pe sufletul meu, dar nu vreun arhetip zodiacal.

Poate că stelele sunt acolo unde sunt pe cer aşa, pur şi simplu. Iar tu te-ai născut în ziua în care te-ai născut aşa, pur şi simplu. Iar tiparele în care te încadrezi sunt explicate de biologie şi ştiinţele sociale, nu de astrologie. Dar e mai simplu să dai vina pe astre de fiecare dată când te enervezi din te miri ce ori nu te poţi abţine să nu critici ceva.  În loc să recunoşti că asta e fix problema ta, alegerea ta, nu ceva dat de-a gata.

Dar, la cât de vast e universul, la cât de înfricoşătoare e alternativa hazardului absolut, nu e de mirare că am gândit un întreg sistem de a crede că, în infinitatea lui, chiar îi pasă de noi încât să ne ofere, la naştere, un manual de instrucţiuni.

Când eşti umil…

Există o „umilinţă” bună şi una „rea”, la fel ca în cazul colesterolului, mândriei, şi modului (unic) în care îşi manifestă iubirea fiecare individ. Nu voi vorbi despre umilinţa aia rea, din cauza căreia rămâi blocat într-un anumit loc, cu privirea în pământ, pentru că nu eşti conştient de valoarea ta. Ci de „umilinţa bună”, realistă.

Poate că nu există acel cuvânt care să exprime exact convingerea cum că eşti atât de departe de perfecţiune…ci nu doar tu, ci toată lumea. Persoanele pe care le iubeşti? O, cât de bine le observi imperfecţiunile, şi cum le adori, în întregime, şi cu bune, şi cu rele! Aşa că mă voi mulţumi cu termenul de „umilinţă”.

Când eşti umil, eşti obişnuit să nu te aştepţi la anumite lucruri de la persoanele din jurul tău doar pentru că ai convingerea că le meriţi, pentru că eşti o persoană minunată. Şi nici nu simţi nevoia de a demonstra cât de „grandios” eşti celorlalţi, ca să îţi hrăneşti ego-ul.

Nu e vorba că te vezi într-o lumină proastă, ci totul se rezumă la felul în care eşti conştient şi de defectele tale, nu le ignori cumva în detrimentul unei atitudini de „ sunt cel mai tare”. Şi ştii foarte bine că viaţa nu se rezumă la a-i determina pe ceilalţi să joace după cum vrei tu ori a juca doar după cum vor ceilalţi, ci doar la a juca, simplu, cu demnitate.

Când eşti umil, la modul ăsta realist, nu „rău”, poate că vei pierde priveliştea stelelor, dar nu te vei împiedica de gropi, pentru că tu vei privi lucrurile din jurul tău aşa cum sunt, nu aşa cum ar trebui să fie astfel încât să te mulţumească. Pentru că ştii atât de bine că universul nu există ca să te flateze pe tine.

( Notă: există o umilinţă şi mai rea- umilinţa falsă, pe care o arăţi doar din nevoia de complimente. Umilinţa asta falsă e mai rea decât cea mai mare formă de demonstrare a mândriei, pe faţă- măcar aceste demonstrări sunt sincere. Nu despre asta am scris în această postare. )

Amăgiri printre cuvinte

Uneori, simt că o parte din mine va fi mereu rătăcită într-o lume a cuvintelor – fascinată, atrasă şi în acelaşi timp speriată într-un fel de ele.

Nu vreau să le prind şi să le aranjez după bunul meu plac în fraze care să curgă ca nişte râuri, nestăvilite, într-o formă şi armonie perfectă, pentru că în lumea asta sunt sălbatice, se aranjează după cum vor ele.

Alerg printre ele, le simt întreaga putere pe care o au de a concentra universul într-o literă, în milisecunda cu care rosteşti, mai încet, r-ul din „dor” după ce la început strigai celelalte litere, şi cum r-ul ăsta frânt conţine în el speranţă, aşteptare, tristeţe, patimă, nostalgie, cum „dorul” de pe foaie nu e doar o adunare de caractere, nu e cerneală…E ceva din tine. Şi dacă un cuvânt poate face asta….Câte pot face o propoziţie, un paragraf, o pagină întreagă! Scriitorii se joacă cu aceste cuvinte, le aranjează în moduri inedite, iar acea parte din mine e prinsă în lumea asta- vreau să le înţeleg joaca.

Sunt acolo, printre lacuri, munţi şi câmpii de cuvinte, neprinse de scriitori, le simt fără a le înţelege, le caut pe unele dar le găsesc antonimele şi nu mă gândesc decât că trebuie să se găsească, pentru că am o slăbiciune pentru oximoroane…Şi uneori le strig că aş vrea şi eu să mă joc cu ele, să le aranjez astfel încât să distrug şi construiesc din nou regate, să sparg munţi în două şi să despic mări, dar nu mă ascultă.

Iar la sfârşitul zilei, goana asta mă lasă obosită de prea mult pustiu.