Răutatea unor femei…

Răutatea unor femei nu e directă şi rareori înseamnă pumni, provocări la „duel” şi manifestarea ei în mod fizic, brutal, violent. Înseamnă şoapte ascunse şi jocuri psihologice, tiranie prin cuvinte şi diverse gesturi subtile a celor mai puternice asupra celor mai slabe-pentru că rareori răutatea femeilor este îndreptată asupra bărbaţilor.

Observ acest joc, dar nu îl înţeleg. Nu am lovit niciodată precum o fac bărbaţii, dar nici nu am rănit precum o fac femeile: cu otravă, manipulând, infiltrându-se într-un teritoriu care nu le aparţine. Eu mă blochez în aceste situaţii, când mai este aruncată otravă din asta spre mine, creierul meu parcă nu ştie să aleagă între cele două răspunsuri de „fight or flight”. Stau, ca proasta, fără să am vreun răspuns, fără să arunc înapoi cu pumni sau vorbe, doar pentru că nu înţeleg acest joc.

Când un bărbat te urăşte, poţi ieşi liniştit noaptea pe stradă. Ar putea ieşi doar să te înjunghie, să te ia la bătaie sau să te împuşte. Dar, când o femeie te urăşte şi chiar vrea să te rănească, va ţinti spre sufletul tău. Nu am întâlnit niciodată ceva mai feroce, mai brutal, decât atunci când două trei femei se aliază pentru a distruge altă femeie.

            E celebru citatul acela „“Be the kind of woman who, when your feet hit the floor each morning, the devil says „Oh, no! She’s up”. Unele femei nu trebuie să se străduiască prea tare. Prin simpla lor prezenţă ar speria diavolii tuturor folclorurilor existente, făcându-i să se ruşineze de metodele lor de tortură.

 

Dacă Facebook ar fi un bărbat

Îl întâlneşti într-un bar, îmbrăcat elegant, un corp atletic, privire de vampir şi un chip pe care ţi-l imaginezi uşor în cataloage de modă. Te duci la el, bănuind că dincolo de aspectul irezistibil va strica totul atunci când va deschide gura şi vei auzi vreo replică proastă de agăţat, dar eşti plăcut surprinsă atunci când tot ce îl interesează e persoana ta. Aşa că începi să îi poveşteşti despre tine şi nu înţelegi cum de, privindu-te prin ochii lui, e atât de uşor să expui reuşitele tale, tot ceea ce te prezintă lumii ca o persoană de succes, şi nu dezamăgirile, frustările, demonii tăi. Poate că e frumuseţea lui, care funcţionază ca râul lui Narcis şi blochează orice impuls de-al tău de a vorbi şi despre cum ţi-a stricat ziua şeful tău. Dar uiţi asta pe măsură ce conversaţia evoluează.

E amuzant, îţi arată o grămadă de poze din telefonul lui care te fac să râzi în hohote, dar mai trânteşte şi câte un citat filozofic din când în când, care te pune pe gânduri. Ceva din tine ştie că totul e ciudat de perfect, că undeva trebuie să existe acea bulină neagră.

Accepţi să te conducă acasă, nu te simţi în vreun pericol. Eşti surprinsă atunci când, la scara blocului, te sărută cast pe obraz şi pleacă în noapte, precum un cavaler rătăcit în vremurile actuale din secole trecute. Zâmbeşti când, ajunsă în cameră la tine, vezi că ţi-a strecurat un bileţel cu numărul lui de telefon.

 

*

Vă întâlniţi şi înveţi să transformi în artă capacitatea de a vorbi cu el doar despre lucrurile bune din viaţa ta. Nu îl minţi, el ştie foarte bine că e vorba de mai mult de atât, dar nu vrea să te forţeze să deschizi acel dulap cu toate lucrurile pe care vrei să le ascunzi. Nu te păcăleşti pe tine însăţi, cumva, vorbind doar despre aceste lucruri, îţi stabileşti priorităţile, anumite ţeluri, astfel încât imaginea dezirabilă pe care o prezinţi lui să fie conformă realităţii, nu doar minciuni.

Sărutările caste devin nopţi pasionale. Te simţi cea mai fericită femeie de pe pământ şi ai uitat total de posibilitatea existenţei a ceva rău care să strice totul.

Până într-o zi când dai de un caiet, gros, în sertarul lui. Îl deschizi, curioasă. Acolo se află sute, mii de femei, ca tine, cu o poză portret şi câteva cuvinte scrise de el despre felul în care s-au prezentat de tine. Asta nu e tot: există şi un fel de catalog cu numele fiecărei femei şi cu note acordate lunar, semn că ele încă păstrează legătura cu el. Notele nu sunt acordate neapărat după aspectul lor fizic, după cât de atractive sunt ele sau cât de talentate în funcţie de cine ştie ce sistem de referinţă, ci pur şi simplu după felul în care îşi prezintă imaginea în faţa lui.

Te surprinde şi zâmbeşte precum Lucifer atunci când odată căzut în Iad nu mai trebuie să păstreze nicio aparenţă. Te întreabă:

-Te bagi în joc?

Ar fi trebuit să te simţi ofensată, să îl pocneşti, să pleci de acolo, să refuzi să faci parte din sistemul lui, însă tu singură îţi scrii numele acolo şi te gândeşti care ar fi cea mai frumoasă poză pe care o poţi pune în dreptul acesteia. Răspunzi răspicat „Da” şi realizezi că nu faci asta pentru el, faci asta pentru a demonstra lumii că eşti mai bună ca ele.

Nuduri spontane

Era un fel de Barney Stinson mai mereu trist, sobru. Se îmbrăca impecabil, fie în costume, fie în haine cazuale, dar cu atenţie alese. Niciodată nu aborda el femeile. Intra în baruri, restaurante, se aşeza la o masă şi aştepta ca ele să vină la el. De cele mai multe ori, exista o femeie atrasă de aspectul lui fizic- putea concura cu actorii de la Hollywood cei mai apreciaţi din acest punct de vedere- şi de alura lui de bărbat posac, cinic din cauza vreunei răni vechi. Venea spre el, vrăjită de ochii lui de azur şi figura de zeu de pe muntele Olimp dar mai ales de posibilitatea de a vindeca acea rană. Doar că nu exista vreo traumă, vreo dezamăgire în viaţa lui care să îl facă să nu se ataşeze de nimic. Tocmai asta era problema, că nu exista nimic în viaţa lui, doar o tristeţe care parcă se ataşase de oasele lui ca un cancer, inexplicabilă. Ea, oricine ar fi fost în fiecare seară, nu era o pradă, spre deosebire de Barney Stinson nu avea un „Playbook”, era doar o distragere. Şi nu pentru că ar fi fost obsedat de sex, doar voia să se simtă conectat, pentru câteva clipe, cu ele. Să le înţeleagă povestea. Ce le diferenţiază de cele care, oricât de mult ar fi fost atrase de el, nu s-ar fi angajat într-o astfel de aventură de o noapte. De la început le spunea că nu poate fi vorba de mai mult, nu voia să le ofere speranţe false. Multe plecau după această confesiune, dar şi mai multe rămâneau.

În acea seară, a observat-o de cum a intrat în bar. Stătea la o masă retrasă, desenând pe nota de plată. Un copilandru slab, cu părul scurt şi castaniu, puţin ciufulit. Purta nişte blugi peticiţi la vârfuri şi un maieu negru şi îl speria faptul că nu părea să aibă mai mult de 18 ani, era singura regulă pe care nu o încălca în toate avansurile pe care le accepta ( nici măcar nu le întreba „Ce mai faci?”, darămite să le păcălească).

Chelnerul a venit să îi ia nota. În următorul moment, şi-a ridicat privirea spre el şi a zâmbit cu gura până la urechi. S-a speriat atunci de tornada din privirea ei. Se citea o feminitate pe chipul ei simplu, destul de rotund pentru o femeie slabă, cum nu mai întâlnise niciodată. O sălbăticie care nu venea din ferocitate, ci din inocenţă. Învăţase să citească chipuri, toate poveştile lor din clipele alea când, asudate şi goale, îşi destănuiau toate secretele, confirmau ce citise pe chipul lor din momentul în care le văzuse.

Pe ea nu o putea citi. Era atât de naturală încât tocmai asta era cel mai bun mecanism de apărare.

La fel ca celelalte, ea a venit spre el.

-Dacă eşti un criminal în serie, am să regret asta cu siguranţă, dar nu pot să rezist tentaţiei! Sunt artistă şi în timpul liber pictez nuduri, iar tu….! Oh, Doamne, e atâta simetrie în corpul tău, încât trebuie să te pictez! Eşti o mină de aur. Asta, bineînţeles, dacă vrei…

Îi analiza chipul, tumultul şi bucuria din vocea ei când vorbise despre simetria corpului său, apoi brusc timiditatea din glasul stins „Dacă vrei…” atunci când îşi dăduse seama că el ar fi putut să nu fie de acord. Ochii ei de un verde deschis şi prospeţimea chipului. Sânii mici, de adolescentă, şoldurile înguste. Felul în care îşi musca buza aşteptând răspunsul lui, gest total lipsit de erotism, ci pură agitaţie, teamă că ar putea fi refuzată, dar care trezea ceva straniu în el.

-Probabil crezi că sunt cea mai superficială fiinţă, dar să ştii că nu mă interesează aspectul fizic la modelele mele. Din contră, vreau să pictez realitatea, iar realitatea nu oferă doar simetrie. Tocmai asimetria asta mă atrage, mă chinuie uneori…Nu pentru că vreau s-o repar, ci doar să…îi prind esenţa. Iar acum crezi că sunt o nebună care vorbeşte chestii filozofice cu necunoscuţi frumoşi pe care îi întâlneşte în baruri.

Era ceva nou pentru el, să se dezbrace pentru a fi pictat, aşa că a întrerupt-o şi a răspuns:

-Da, hai să facem asta!

*

Era prima oară când era el cel condus “acasă”. Niciunul nu a scos vreun cuvânt pe drum. În garsoniera ei era o adevărată dezordine, atât de diferită de ordinea impersonală, de cameră de hotel, din casa lui, însă o dezordine în care se simţea în largul ei. A găsit într-un minut planşa de desen şi creionul.

-Dezbracă-te!

Nu mai auzise niciodată această comandă lipsită de implicaţiile legate de sex, aşa că a râs. Dar apoi s-a oprit brusc şi şi-a dat seama că nu putea să facă asta.

Nu era vorba doar de un nud, ar fi văzut dincolo de pielea lui, i-ar fi citit sufletul într-un mod de speriat. Ar fi găsit acolo, pe foaie, în simetria corpului său, tot ce este el cu adevărat, tot ce poate că nu ştie despre el. Nu era pregătit pentru o asemenea radiografie a fiinţei sale.

-Eu…

-Mda, mulţi odată puşi în fapta faptului, s-au blocat. Apropo, eşti primul necunoscut pe care îl abordez în acest fel. De obicei, pictez prieteni sau contra cost persoane care vor să li se realizeze un nud. Ciudat, ele se blochează cel mai mult. Şi nici asta nu am mai făcut  până acum, dar ca să îţi fie mai uşor…E o ironie acum faptul că mă numesc Eva…

– Am să distrug ironia, sunt doar un Adi…

S-a dezbrăcat. Pur şi simplu. De parcă hainele alea nu ar fi ascuns nimic important dincolo de ele. Nici siguranţa, controlul pe care îl deţii în lume atâta timp cât le porţi, nici toate imperfecţiunile trupului, a aruncat pe podea toate etichetele sociale impuse de peste două mii de ani de civilizaţie. Doar aşa, pentru că a vrut să detensioneze situaţia. Nu pentru a-şi satisface vreo nevoie fizică, nu fiindcă ar fi fost beată. Se lăsa astfel analizată de ochii lui şi nici măcar nu tremura.

Nu i se vedeau coastele chiar dacă era slabă, iar şoldurile nu îi erau foarte osoase şi înguste. I-ar fi fost mai greu să nască decât unei femei cu şoldurile mai pline, dar era departe de a avea o siluetă anorexică. În mod ciudat, avea ambii sâni  de aceeaşi dimensiune, or nu era atât de vizibilă această diferenţă. Erau destul de mici încât să nu fie nevoită să poarte sutien şi îndeajuns de plini pentru a nu fi nevoită să suporte glume despre „inexistenţa lor”.

S-a dezbrăcat şi el, încurajat de gestul ei curajos. Nici nu a simţit cum a trecut vreo jumătate de oră. Avea un tic de a-şi ciufuli părul care nu i se părea deloc enervant.

Când a terminat, nu i-a oferit doar o planşă cu nudul lui. I-a înmânat toată povestea vieţii lui. Desenase cumva şi tristeţea din oasele lui, nu numai forma umerilor. Erau acolo toate speranţele şi temerile sale, în fiecare linie mai apăsată sau mai ştearsă. Şi privindu-şi chipul de pe foaie, îşi dăduse seama că nu era de fapt trist- ci doar în aşteptare. Nu de împlinire materială, spirituală sau în iubire. Ci de ceva cu care să azvârli la podea toate etictehele impuse de evoluţie, aşa cum făcuse Eva cu hainele ei.

-Am impresia că să fii model nud nu este primul lucru pe care l-ai făcut în seara asta…

De aici, au vorbit toată noaptea. Dezbrăcaţi, fără să se atingă nici măcar o secundă, şi în mod straniu fără să simtă măcar nevoia de a se atinge. Despre sensul existenţei şi cele mai bune seriale din ultimii ani. Despre temerile lor şi care sunt cele mai enervante obiceiuri ale oamenilor, după ei.

În lumina răsăritului, când au observat că stau goi, în bucătăria Evei, nu s-au acoperit, ruşinaţi. În lumină, toate defectele sunt scoase în evidenţă, dar pentru ei asta nu mai însemna nimic.

-Adi, mi-ar plăcea să fim prieteni!

-Ştii, niciodată nu am simţiti o astfel de conexiune cu cineva, de mult, mult timp, deci…o să ne mai vedem noi, prin lume. Dar promite-mi că vom purta haine!

-Mda, din păcate! i-a răspuns, strâmbându-se. Vrei ceai sau cafea?

Floare de mai

Avea un păr de un roşu aprins, aproape blond, în care razele soarelui îşi găseau cel mai bun sălaş. Pistruii de pe obraji, deschişi la culoare, îi confereau o frumuseţe aparte. Se plimba prin parc cu căştile în urechi, îmbrăcată într-o rochiţă albă, care dezvăluia un trup de fecioară care tocmai îşi descoperise feminitatea. Şi nu prin machiaje şi pantofi cu toc, purta nişte converşi roşii, iar buzele pline erau date cu puţin luciu, ci într-un mod mult mai timid, dar mai provocator decât cele mai sigure „defilări” ale femeilor prin viaţă. Era ceva neruşinat, fără să realizeze, în modul în care îşi unduia şoldurile subţiri în mers şi cum lăsase deschis un nasture în plus la rochie faţă de săptămâna trecută, lăsând să se întrezărească puţin rotunjimea sânilor albi, ce niciodată nu cunoscuseră lumina.

Să fi avut cincisprezece, şaisprezece ani. Mai voluptoasă în neştiinţa ei decât toate femeile în vara vieţii. Vara parcă prea dezvăluie totul. Primăvara e mai provocatoare, pentru că florile se deschid atunci cu neştiinţă şi curiozitate. Primăvara, te ademenesc cu parfumul lor, vara parcă sunt prea insistente şi aproape toxice.

A văzut-o exact atunci când ieşise din biroul lui gri, exact când nu mai credea că ar exista ceva care să îl scape din monotonia în care se pierdea. A rămas ca trăsnit, parcă vrăjit de buclele ei vulcanice. Voia să fugă, dar nu putea. Îl observase şi ea şi venea spre el, parcă o sirenă ce avea să îl scufunde cu zâmbetul ăsta, doar că sirena asta nu ştia că poate face asta, nu ştia nimic încă. Nu se speriase de insistenţa cu care se uita la ea, pentru că, la cei douazeci de ani ai lui, părea chiar mai tânăr decât ea, nimic nu îi afectase spiritul tânăr.

Când s-a uitat la el cu nişte ochi căprui şi calzi, cu nişte sclipiri de chihlimbar, a ştiut că e pierdut.

-Îmi place geanta ta, de unde ai cumpărat-o? l-a întrebat, ca şi când ar fi fost cei mai buni prieteni.

*

                Era frig în poiana unde ajunseseră. Venise deja toamna, şi parcă părul ei căpătase nuanţe puţin mai închise decât în ziua aceea de primăvară când l-a fermecat jarul din el.  O ţinea de mână, strâns, dar nu prea strâns, vrând să îi dea de înţeles că putea pleca oricând, dacă vroia. Dar ştiau amândoi că l-ar fi urmat peste tot.

-Am obosit, hai să ne oprim puţin!

S-a aşezat pe iarbă, iar el a venit lângă ea. Ar fi vrut să o îmbrăţiseze, strâns, dar simţea o teamă în toată fiinţa ei, aşa că păstra totuşi o distanţă. Se abţinea cu greu să nu se uite la pieptul ei. Purta doar o bluză şi i se întăriseră sfârcurile. O dorea, fizic, aşa cum nu mai dorise nicio fată până atunci, dar parcă era ceva mai mult de atât în dorinţa asta a lui. Îi dorea şi sufletul, şi nebuniile, şi temerile.

A îngheţat atunci când şi-a dat jos bluza, fără să îl anunţe înainte de intenţia ei, rămânând goală. Razele lunii îi mângâiau trupul alb şi fragil. Se dezvăluise pentru prima oară şi tremura, dar el ştia mai bine că nu de frig, ci de teamă. Aşa că a îmbrăţişat-o pentru a îi alunga temerile, nu frigul, îmbrăţişări pe care nu oricine le poate folosi.

Era caldă, în braţele lui protectoare.

-Mi-e frică…Nu ştiu nimic, iar tu poţi avea orice femeie care ştie totul…

Îşi plimba mâna pe coloana ei vertebrală, iar ea se simţea undeva, într-un loc unde era totul bine.

-Nu..i-a şoptit, odihnindu-şi obrazul pe umărul ei moale.

Ştia că va fi, întotdeauna, genul acela de tânără niciodată femeie, dar niciodată copilă, mereu cu un suflet de primăvară, tot ce avea nevoie el vreodată. O floare de mai, delicată dar sălbatică.

Zorii zilei au venit, dar lumina răsăritului nu era nimic pentru felul în care îi ardeau buclele atunci când se uita la el, când, în drum spre casă, mână în mână, el ştia că îşi găsise floarea de mai printre atâtea flori de iulie, care se gătesc prea tare şi îşi laudă prea mult coloritul perfect, iar ea îşi găsise cel mai bun grădinar.

Între muzica de baltă şi muzica raiului

Mâinile tale mă pot face să vibrez de exaltare, să cânt pentru întreaga lume tot ce aş avea mai frumos de cântat, că sunt în viaţă, poate şi mai bucuroasă că eşti tu…Însă, în următoarea secundă, mă pot frânge, când sunt prea grăbite. Pentru ca imediat să mă reîntregească.

Vocea ta mă poate face să tresar simţind în mine toate culorile universului, dar în următoarea clipă totul se poate întuneca când devine nervoasă, poate chiar supărată. Pentru ca, în secunda când se calmează, să mă doară ochii de atâta roşu.

Adevărul e că îmi faci sufletul să vrea să cânte cu măiestrie nu neapărat ca să te mulţumesc, ci ca să fiu împăcată cu mine, pentru a putea da tot ce e mai bun din el, iar momentele când simfonia mai scârţâie şi vioara se preface în aşchii sunt ca cenuşa ce a fost odată o frumoasă pasăre Phoenix, care va renaşte din nou spre a muri.

Adevărul e că atingerile tale mă dezvăluie ţie exact aşa cum sunt, frumoasă şi blestemată.

Iar concertul ăsta nu este al tău, nici al meu. E concertul iubirii.

( Subtilitatea şi multitudinea de mesaje pe care le transmite această poză sunt imposibil de descris în cuvinte, pentru fiecare dintre noi căpătând altă nuanţă. E ca şi cum autorul ei a vrut să ilustreze exact iubirea dintre o femeie şi un bărbat, iar cuvintele sunt de prisos).

Vă mulţumim pentru că ne iubiţi…

Chiar dacă…

Uneori suntem răutăcioase, confuze sau copilăroase.

Ne întristăm brusc şi nu încercăm să vă ajutăm să vă daţi seama de ce- poate nici noi nu ştim.

Tragem spre noi toată plapuma.

Uneori, când vă spunem „Distracţie plăcută” când mai ieşiţi cu prietenii, de fapt vrem să spunem: „Rămâi acasă de data asta”. Doar uneori.

Ne enervăm din te miri ce şi suntem geloase…Chiar şi cele care încearcă din greu să lupte cu acest sentiment, uneori cedează.

Avem momente de vulnerabilitate şi momente de stranie revoltă- când am putea porni războaie.

Uneori vă amorţeşte braţul când ne odihnim capul pe umărul vostru, dar nu vă mişcaţi şi nu spuneţi nimic.

Avem, fiecare, un anumit fix, o anumită ciudăţenie care trebuie suportată.

Vă mulţumim pentru că ne iubiţi nu doar în serile de duminică, ci şi în dimineţile de luni, şi mai ales chiar şi în acele momente când noi nu ne iubim- şi ne amintiţi că, în ciuda defectelor pe care le avem, suntem frumoase, fiecare în felul nostru.

( Am ales să scriu o astfel de postare cu ocazia zilei de opt martie, în locul unui elogiu al femeilor din viaţa mea, care mă inspiră).

Gelozia bărbaţilor

Bărbaţii sunt gelosi din orgoliu, din vanitate. Uneori, sclipirea rece pe care o au când văd pe alt bărbat ce flirtează cu femeia lui e pur şi simplu manifestarea acestei mândrii. Sunt ca nişte regi, şi niciun amărât nu e îndeajuns de bun ca să îi fure regina.

Gelozia lor e un instinct al posesiunii, e răgetul leului care, odată ce a înfrânt pe ceilalţi adversari mai slabi, nu mai lasă pe nimeni să îndrăznească să se aproprie.

Gelozia bărbaţilor se manifestă în tăcere. Fără crize, fără rugăminţi şi lacrimi, şi mai ales fără tertipuri. E doar o privire rece, o mină încruntată. Când vorbeşti mult iar iubitul tău nu dă semn că ar fi interesat, poate, doar poate, l-a deranjat privirea insistentă a unui individ sau, şi mai rău, un posibil răspuns de al tău la această privire.

În unele cazuri, gelozia lor înseamnă protecţie. Iubita lor e ca un diamant în mâinile lor şi nu ar vrea să lase ca atingerea altor bărbaţi să o transforme în cărbune. Pentru că, oricât au evoluat lucrurile faţă de acum două-trei secole, femeile ce au multe relaţii, ce îşi schimbă repede partenerii, sunt mai criticate decât bărbaţii ce adoptă acelaşi comportament. Unii cred că e de datoria lor să aiba grijă ca iubita lor să fie regina lor, respectată datorită cinstei ei.

„Gelozia” bărbaţilor adeseori nu e gelozie. E strigătul lor asupra întregii lumii că odată ce a ales acea femeie pe care să o ţină de braţ când merg pe stradă, ceilalţi ar face bine să stea deoparte, pentru că nu le place să o împartă cu nimeni.

 

Dacă te îndrăgosteşti de o femeie care scrie…

Nu vei mai avea linişte. Nu te va suna non-stop, nu te va urmări, nu va sări la braţul tău de fiecare dată când vede că vorbeşti, că flirtezi cu altă femeie, însă te va intriga cu comportamentul ei straniu, în cine ştie ce fel, altfel decât al femeii aşa cum o vor toţi bărbaţii. Poate că lumea pentru ea e o imensă aventură şi are o personalitate extravertită ce ascunde decepţii, răni bine camuflate- atunci îţi va fi greu să ţii pasul cu energia şi pasiunea ei; sau poate că e doar o scenă de teatru unde a ales rolul de spectator introvertit.

Trebuie să fii un bărbat extraordinar ca să rezişti intensităţii cu care te va iubi, indiferent de personalitatea ei. Îţi va îmbrăţişa sufletul, nu doar trupul, va observa părţi din el pe care poate că le ţii atât de bine ascunse încât eşti convins că nimeni nu ţi le ştie, şi le va trânti cu neruşinare pe hârtie, în poeme ori strigăte din cerneală de „uite cât de mult te iubesc!” pe care nu ţi le va trimite decât rareori, speriată, cu mâna tremurândă, pentru că doare să te deschizi astfel. Cutia ta de scrisori nu va aduna doar praf şi facturi, ci din când în când, poate în serile de iarnă când eşti departe de ea şi tânjeşte după pielea ta caldă, scrisori pasionale ori calme.

Te va iubi din tot sufletul şi te va urî pentru asta, în unele nopţi când va simţi că i-ai furat plămânii, că i-ai închis în porii pielii tale şi că nu poate respira normal dacă nu îşi odihneşte obrazul de pieptul tău. Va admite cu greu că s-a îndrăgostit de tine, va fugi de asta prin labirintul ei emoţional, se va minţi că e doar dorinţă, nimic altceva, până ce se va împiedica de inima ei care îi va urla adevărul. Vei fi slăbiciunea ei, pentru că orice scriitoare, indiferent de cât de entuziasmată şi pasionată de viaţă pare, are o inimă de gheaţă. E o răceală aparte în modul în care se plimbă prin lume, e gheaţa aceea care ştie că dacă se va topi va aduce după sine un torent care îi va distruge sufletul. Însă tu…tu eşti ceea ce arde în ea, mai puternic decât Vezuviu, călcâiul lui Ahile pe care oricât îl trece prin cele mai groaznice zăpezi, tot frige.

Nu se va aştepta niciodată de la tine să fii perfect, pentru că ştie mai bine ca oricine că eroii mai greşesc, mai şovăie, că au un caracter complex, nu liniar. Nu vei fi un prinţ pe cal alb, lipsit de defecte, pentru că vede mai bine ca oricine că lumea e colorată în nuanţe de gri, niciodată doar alb sau doar negru, şi gri-ul sufletului tău va fi nuanţa perfectă pentru ea.

Uneori, îţi va lăsa post-it-uri cu mesaje drăguţe, care îţi vor înveseli ziua, alteori te va lovi cu o tăcere stranie, te vei întreba cu ce ai greşit- dar nu, tu nu ai greşit cu nimic, ea are momente când mai valsează cu singurătatea ce s-a cuibărit de mult în inima ei, înainte să apari tu, dar de fiecare dată se va întoarce în braţele tale, cu inima mai plină de iubire ca niciodată.

Ştie mai bine ca alte femei să vorbească fără a se folosi de grai. Pintr-o privire sau o atingere, îţi va spune o mie de cuvinte în toate limbile lumii.

Va fi o mamă bună, din instinct, fără să citească vreo carte despre asta. Poate că în privinţa îngrijrii corpului copiilor ei, da, va avea de învătaţ, dar despre sufletul lor? Cine să ştie mai bine ca ea de ce poveşti au nevoie pentru a avea o copilărie magică? Cine să găsească răspunsuri mai potrivite la toate acele De-ce-uri, răspunsuri care nu trebuie trântite la repezeală, conform unei ştiinţe care asigură progresul dar este rece?

Te va înnebuni uneori, pentru că e ceva…sălbatic în ea. Despre asta scrie, pentru că nu înţelege…Poate că niciodată nu va face ceva nebunesc, dar simte uneori toată agitaţia asta în ea, şi nu se poate linişti decât scriind.

Dacă te vei îndrăgosti de o femeie care scrie, sufletele voastre vor dansa un tango nebunesc, iar uneori, vă veţi mai împiedica, datorită freneziei cu care se abandonează în acest dans. Oferă-i o mână să se ridice şi continuati-vă dansul, merită cu adevărat.

( Am promis demult şi această continuare la postarea despre scriitor…şi iată, cu întârziere).

Dacă aş fi bărbat…

Dacă aş fi bărbat, mi-ar plăcea o femeie cu sânii nu foarte mari, dar cu o formă perfectă pentru ca, în garderoba ei, noţiunea de sutien să fie ceva inutil. Sâni jucăuşi, pe care să-i pot acoperi cu mâinile mele în întregime.

O femeie tristă, dar cu privirea încă sclipind de prea multe sentimente. Tristă nu din cauza unei iubiri trecute care a lăsat-o cu inima frântă, ci din cauza unei nostalgii ce şi-a găsit locul perfect în inima ei, după o iubire care nu va apărea niciodată. M-ar iubi din suflet, dar întotdeauna s-ar gândi la o fantasmă din mintea ei, nu acel prinţ pe cal alb, nu ar şti nimic despre el, poate că nici nu ar fi un el, ci doar iubirea în sine. Întotdeauna ar crede că e vorba de mai mult în iubire decât povestea noastră, dar în acele clipe s-ar strânge şi mai tare în mine în nopţile reci iar eu aş îmbrăţişa-o, răbdător.

O femeie proaspătă, cu chip de copil, acoperit rar de machiaj. Dar cu inima sălbatică. O femeie pentru care întreaga lume pare prea mică, prea banală, pentru a-i mulţumi visele şi sufletul din ea, uriaş, plin de viaţă, uneori disperat, dar întotdeauna aparte.

O femeie care să tacă când merge prin lume, şi nu zic asta pentru că aş fi misogin, ci pentru că ar gândi atât de mult, de repede, ar face atâtea conexiuni şi ar pricepe atât de bine lucrurile încât nu ar găsi rostul cuvintelor. Însă, mie mi-ar striga tot ce tace pentru lume şi as asculta-o fascinat.

O femeie ciudată, într-un anume fel. Să nu fie ca restul, să aibă ceva ce o diferenţiază.

O femeie care să aibă o rană în suflet, şi aceasta să o facă umilă dar şi mândră în acelaşi timp.

Aş iubi-o doar pe ea în milioane de feluri. Aş simţi când are nevoie de mângâieri tandre sau mai aspre, când are nevoie să deţină controlul. În serile când e liniştită sau puţin tristă, aş iubi-o încet, aş săruta-o pe gât, aş lăsa ca zorii zilei să ne prindă aşa, dezbrăcaţi şi transpiraţi. În serile când e agitată, aş lăsa-o pe ea să stea deasupra şi să îşi descarce toţi nervii. Iar în acele seri când observ o sclipire sălbatică în ochii ei, patul ar scârţâi mai tare decât în alte seri, iar părul ei ar fi mai ciufulit la final.

Dragostea mea nu ar trece prin stomac, nici mai jos de el, nici nu mi-ar invada mintea. Dragostea mea pentru ea ar fi în inima mea, fără motiv, fără să ştiu de ce, fără să vreau şi să aştept nimic, în ciuda tuturor defectelor ei.

Nu aş îngrădi-o, nu aş gândi că rolul ei e să stea închisă între patru pereţi. M-ar speria dacă ea ar gândi asta despre ea. Fără a fi o feministă, fără a urî bărbaţii, lumea întreagă e a ei, aşa cum e a tuturor oamenilor pentru a descoperi ce vor din ea.

Nu m-aş considera nici superiorul, nici sclavul ei. Ci cel mai bun prieten, coechipier.

Aş căuta-o şi aş găsi-o într-o zi de vară, zâmbind la norii negri de care toată lumea se ascunde. Cu un zâmbet care te înfioară, trist, disperat, inocent, aparte.

Şi aş iubi-o. Atât. Fără să consider că eu sau ea avem vreun rol de îndeplinit. Ca un idealist ce aş fi.

Şi nu, n-am muri de foame. Lumea întreagă ar fi a noastră, unindu-ne talentele.