Când eşti cel mai slab dintr-un grup…

  Când cedezi cel mai uşor în faţa efortului de a escalada acel munte sau de a nu te lăsa atins de vorbe care dor, e greu să controlezi tendinţa de a crede că doar asta te defineşte, vulnerabilitatea, slăbiciunea fizică ( nu vorbesc în această postare despre aspectul suplu al corpului, ci dimpotrivă, despre lipsa de rezistenţă, un corp neatletic), în detrimentul forţei celorlalţi. Adevărul e că eşti mult mai mult de atât, iar să fii „cel mai slab” din grup nu înseamnă că eşti inferior. Mereu suntem mai slabi ca alţii în anumite domenii şi mai buni în altele.

Dar cum să îţi aduci aminte de asta când vezi cum ceilalţi stau drepţi, iar tu eşti atât de fragil, un fel de pai în bătaia vântului, modelat mereu de forţe exterioare? Atunci când corpul şi mintea se luptă constant să te facă să îţi aminteşti că fericirea nu e pentru toţi oamenii, sufletul compensează, prin bogăţia lui interioară. Doar că niciodată nu vei arăta asta pe deplin. Mereu păstrăm rezerva asta de a arăta, în mod direct, ce bogat ne e sufletul, preferăm să ne manifestăm prin anumite hobby-uri, sau artă.

Atunci când eşti cel care cedează cel mai uşor, trebuie să îţi reaminteşti, constant, că o pădure plină de stejari ar fi prea anostă. Mai trebuie să existe şi sălcii.

Dincolo de noroi

Sunt urâtă…Şi nu mă refer, în aceste clipe, la aspectul fizic.

Sunt urâtă pentru că sunt sensibilă. Nu am spini. Mă găseşti la marginea drumului şi te aştepţi să mă apăr cumva de tine, prieten sau străin…Dar întâlneşti doar fragilitatea sufletului meu pe care îl poţi spulbera atât de uşor în sute de bucăţi, poate pentru că deja este disparat- nu din cauza vreunui eveniment. Niciodată nu a fost întreg. Or, am fost învăţaţi că frumuseţea înseamnă spini pe care să îi purtăm cu mândrie, rezistenţă, perfecţiune. Şi mai ales, un puzzle cu o imagine care să însemne ceva- nicidecum haos, piese rătăcind departe una de alte, unele contradictorii.

Sunt urâtă în insecurităţile, temerile, spaimele mele.

Sau în unele seri în care, departe de el, nicio melodie, amintire, pernă, sunetul ploii, absolut nimic nu mă pot face să îmi potolesc…nu nevoia de el, ci nevoia de a fi acolo, cu el.

Sunt urâtă când plâng, pentru că lacrimile sunt alt semn de slăbiciune, şi orice e slab e urât- doar carne a căprioarelor destinată colţilor lupilor.

Sunt urâtă în toate clipele astea, dar sunt mândră de urâţenia mea- nu într-un mod narcisist, nu mă laud cu ea lumii…ci în modul ierbii care se apleacă în faţa ploii, în loc să lupte ca toţi stejarii drepţi şi frumoşi…Iar când soarele vine, e doar mai proaspătă, niciodată smulsă din rădăcini.

Dialog crepuscular

-De ce te ascunzi atât de bine în spatele zidului ăstuia, pe care oricât am încercat să îl trec, te încăpăţânezi să nu mă laşi? Eşti aşa dură…Atâtor oameni le e frică de vulnerabilitate, din diverse motive, dar tu…Simt, ştiu că motivele tale sunt poate mult mai diferite.

-Eu, dură? Sunt doar o căprioară într-o lume de lupi. Ştii cum se apără antilopele? Prin fugă. Fug, atunci când sunt ameninţate să sfârşească în colţii leilor. Le dor picioarele, s-ar prăbuşi în orice moment, dar aleargă, pentru că vor să trăiască. Nu e graţie, e disperare. Şi au devenit paranoice. Încep să alerge mereu, chiar dacă nu le ameninţă din umbră nicio fiară. Sunt speriate. Exact aşa sunt şi eu. Fug. Nu ştiu de ce, dar ştiu că dacă mă opresc, asta înseamnă moartea.

– Fugi de fericire, aşadar?

-Fericirea? E cea mai mare iluzie pe care au inventat-o oamenii. Credem că putem fi fericiţi, însă când realitatea ne arată că e imposibil asta, ne distruge.

-Cum poţi fi atât de pesimistă?

-Ceea ce tu numeşti pesisism, eu numesc doar blestemul observaţiei. Observ prea bine lucrurile, în ciuda haosului din viaţa mea. Ştii…Ne dorim doar ce nu putem avea, asta e fericirea. Să alergi după ce nu ai. Eu nu îmi doresc nimic. Deci, după ce să alerg? Doar…alerg.

– Ba nu. Ţi-e frică. Că ai putea să te deschizi în faţa mea, să îţi arăţi slăbiciunile, iar eu în cele din urmă să le distrug. De asta te ascunzi. Dar am putea fi atât de fericiţi! Pot avea grijă de toţi demonii tăi.

– Cu demonii mei nu ieşi la cafea. De demonii mei te ascunzi în cea mai adâncă grotă, pentru că dacă te prind, te sfâşie fără milă.

-De ei fugi?

-Dacă se poate fugi de imaginea din oglindă, de ce observi mereu că îţi intoxică privirea, da, de asta fug.

-Am să fiu aici. Mie nu mi-e frică de ei. Iubirea face asta.

-Ce, să îmblânzească? Atunci nu e iubire, e doar o relaţie stăpân-bestie.

-Nu. Să accepte. Să îi îndemne să iasă la lumină, să coexiste cu îngerii tăi. Pentru că…Dacă ai vedea ce îngeri frumoşi ai…

-Exact, iubirea face asta, te face să vezi în mine ceva ce nu există.

-Eşti atât de departe ascunsă în zidul tău acum, încât nu poţi înţelege…Dar eu aştept, aici.

-Nu pentru totdeauna. Nu există asemenea martiri.

Desculţi prin timp

Îi plăceau cafelele de la automatele de cafea, pe care le consuma în fugă. Nu avea timp să îşi bea cafeaua în intimitatea bucătăriei, nu neapărat pentru că avea o slujbă destul de solicitantă, ci pentru că şi în timpul liber nu îşi acorda momente de relaxare. Era mereu pe fugă, îţi dădeai seama de asta din mersul ei alert, din felul în care îşi fuma ţigara sau dacă o ascultai vorbind cu oamenii din departamentul pe care îl conducea, la muncă. Şi asta nu pentru că voia să fie o femeie emancipată, modernă, ci pur şi simplu pentru că fugea de sine însăşi, nu voia să se angajeze în activităţi în care să aibă răgaz să se gândească la sine. Fugea de ceva, dar nici ea nu ştia de ce anume.

În seara aceea, când ieşise, ca întotdeauna, ultima de la muncă, se grăbea spre casă, unde o aşteptau alte proiecte în care se implicase şi o masă preparată de-a gata, pe care doar trebuia să o încălzească la cuptorul cu microunde. Era vară, încă nu se întunecase, iar parcul pe care îl traversa era plin de oameni.

S-a oprit fără să ştie de ce, atunci când l-a văzut cum îşi strânge materialele. Un pictor ce probabil desena portrete acolo, în parc. Nu arăta ca un artist, cel puţin nu aşa cum o învăţaseră stereotipurile despre artişti. Fără să aibă un aspect neglijent, care să îi confere un aer de „ nu mă interesează”, şi mai ales, fără să pară sărăntoc, era îmbrăcat casual. Era genul de bărbat pe care ţi-l puteai imagina conducând o afacere, nu pierzându-şi vremea prin parcuri desenând portrete. Dar ceea ce o frapa era aura de linişte pe care o degaja. Avea nişte ochi căprui-închis ce păreau calmi şi blânzi. Se uita la ea şi îi dădea impresia că îi citeşte tot sufletul, dar cumva asta nu o neliniştea.

-Ai terminat programul? Mai poţi desena un portret? l-a întrebat, uimită de cutezanţa ei.

-Durează ceva şi în curând se întunecă, dar dacă vrei poţi veni în atelierul meu, nu stau departe de aici.

Şi-a înfrânt cu greu dorinţa de a-şi închide ochii când i-a auzit vocea. Tonalitatea aceea joasă, fără să fie rece, suna ca un cântec de leagăn. Îşi putea imagina cât de plăcut ar fi fost să stea să îl asculte vorbindu-i despre orice, aşa cum copiii sunt înnebuniţi după poveştile de seară.

Se gândea la singurătatea casei ei, pe care cu greu o putea considera un cămin. Analiza situaţia cu o luciditate incredibilă, în ciuda atracţiei pe care o simţea pentru acel străin. Putea fi periculos, un criminal în serie sau un violator care ştia cum să pară atât de calm, pentru a prinde victimile, dar, la fel de bine, putea fi şi un pictor talentat care avea să îi ofere un portret frumos pe care să îl aşeze ca pe un tablou în camera ei. Şi, deşi îi era puţin frică de asta, pentru că un portet te dezvăluie poate mai bine ca orice altceva, a acceptat, pentru că să-l audă şi să-l vadă o făcea cumva să uite de goana în care se abandona.

Au traversat parcul în linişte, fără să se angajeze în vreo conversaţie, după ce au schimbat formalităţi precum numele lor şi „ ce mai faci?”, dar cumva asta o făcea să se simtă şi mai bine. Au ajuns destul de repede la apartamentul lui, unde iar a fost uimită de curăţenia de acolo. „Atelierul” era doar o masă pe care stăteau, aranjate într-un mod organizat, instrumentele pentru pictat şi un bloc de desen.

Casa lui era cu siguranţă un cămin, modul în care era decorată era marcat de personalitatea lui. Un cămin al unui om simplu, liniştit, pentru care „acasă” înseamnă relaxare, ceaiuri calde şi pereţi pictaţi în culoarea favorită. Tot ce nu era şi nu avea ea…

-Fă-te comodă! i-a spus, arătându-i canapeaua şi întorcându-se imediat spre masa de lucru, să îşi aleagă creionul potrivit şi foaia de desen.

A zâmbit auto-ironic. Toată viaţa fugise de asta. De câte ori îşi refuzase băi calde, în favoarea unor duşuri reci care să o menţină trează? De câte ori nu se încălţase cu pantofi cu toc doar ca să ne chinuie cumva, când poate că tot ce voia era să se plimbe desculţă prin iarbă? Şi mai ales, de câte ori respinsese orice aducea după sine riscul de a o face vulnerabilă, fie şi pentru câteva clipe, încăpăţându-se să rămână rece şi calculată? Dar s-a aşezat pe canapea.

Îi desena portretul fără grabă, luându-şi timp să privească nu numai forma ochilor, ci şi ce însemna sclipirea din irisuri. Nu mai ştia cât timp trecea fără să facă nimic, aşteptând ca el să termine de desenat. Ar fi trebuit să se simtă stânjenită de acea analiză pe care nu o permisese nimănui până atunci, dar se simţea doar…relaxată.

Când i-a întins portretul, a fost ca şi cum i-ar fi dat o oglindă care îi oglindea sufletul, nu trupul, şi care spărsese, într-o secundă, toţi anii trăiţi în minciună cum că viaţa ei e organizată şi că este fericită. Se simţea tulburată, era o minune că putea sta acolo la fel de rece ca întodeauna, când în sufletul ei parcă se destrăma totul. Se uita la o femeie frumoasă, dar tristă. Femeia de pe hârtie avea ochii obosiţi, nu iscoditori. Femeia de pe hârtie era ea în cele mai întunecate ore din noapte, când nu o vedea şi ştia nimeni.

-Arăt…tristă, a îngânat, încercând să pară sigură pe sine.

S-a aşezat lângă ea şi i-a şoptit:

-Nu. Eşti tristă!

Şi-a lipit o mână de umărul ei, timid, să nu o sperie, dar tot ce ar fi vrut în acele momente era să o ia în braţe, să se agaţe de el pentru că totul se prăbuşea în jurul ei.

-Şi ştii foarte bine de ce eşti tristă. Cine ţi-a frânt inima în halul ăsta?

-Nimeni…Pentru că nimeni nu a ajuns până la ea!

„Până acum”, ar fi vrut să adauge, dar stătea aşa aproape de ea încât nu mai putea gândi coerent. L-a sărutat pe buze, o fracţiune de secundă mai reală decât ani întregi în care fugise de sine şi de alţii pentru că îi era frică de faptul că poate ce este ea, nu va fi îndeajuns. S-a îndepărtat, puţin speriată. Tot trupul îi striga să fugă de acolo, că toate astea se vor sfârşi prost, dar pentru prima oară în viaţa ei nu a fugit, mai ales că era atât de bine să stea descălţată de pantofii cu toc, pe covorul lui moale.

-Ştii ce aş vrea? Să desenez un portret la vederea căruia să exclami „sunt fericită!”.

-Ajută-mă se te las să faci asta…

*

                A doua zi, a aflat pentru prima oară cât de bine e să bei cafeaua în intimitatea unei bucătării. Era fericită, şi i-a spus că ar putea să deseneze acel portret, dar el i-a răspuns că au destul timp.

A zâmbit, fără să se mai gândească la toate zilele în care se minţise că nu are destul timp, pentru că să te laşi pradă timpului te face mai vulnerabil decât orice. Nu îi mai era frică.

Despre haina nesiguranţei

Oricât de mult aş fi vrut să mă reprezinte imaginea unei femei încrezătoare în sine, care se plimbă pe stradă ca şi când ar defila pe o scenă, ce păseşte ca o regină şi ştie că toţi bărbaţii care o admiră sunt ca nişte supuşi, ba mai mult, e sigură de faptul că partenerul ei o urmează, fascinat de ea, adevărul e că asta va fi mereu, pentru mine, un fel de „ ce ar fi fost dacă…”

„Imaginea” mea? Nu ai să o găseşti niciodată în cataloage online de modă, în revistele de fashion sau în reclamele la şampon sau parfumuri. Ci mai degrabă pe site-uri precum tumblr, acele poze alb-negru cu fete care îşi ascund trupul într-un pulover larg, trag de el să nu li se vadă nici mâinile, însă palmele nu le sunt închise într-un pumn, ci aşteptând altă mână care să le strângă…Fragilitate, dar şi speranţă, încredere că persoana iubită le va îmbrăţişa şi le va accepta aşa cum sunt, singura persoană în care au căpătat destulă încredere încât să tragă de acel pulovăr care ascunde un trup puţin alb şi atâtea insecurităţi adunate în piept, care uneori izbucnesc în cele mai ciudate moduri…Astea sunt lucrurile pe care le exprimă astfel de imagini. Nu ai să găseşti în ele sex-appealul divelor din revistă de modă, privirea aia pătrunzătoare, siguranţa unui trup cu linii ferme.

Eu sunt în acest „pulover” de…insecurităţi, dar cu mâinile deschise către el, privirea mea e o rugăminte arzătoare de „ aruncă-l şi iubeşte-mă, chiar dacă uneori sunt atât de greu de înţeles din cauza lor. Dezbracă-mă de ele, trânteşte-le pe podea şi vezi cât de uşoară sunt fără haina asta grea care în unele nopţi mă face să mă întorc pe toate părţile până să adorm.” Unii oameni înalţă ziduri, eu am doar un pulovăr în care mă încing în zilele de vară, dar nu pot  să îl dau jos nu pentru că nu mă simt în siguranţă fără el, ci pentru că parcă mă doare privirea celorlalţi asupra a ceea ce ascunde. Sunt priviri sfredelitoare şi nu prea înţeleg nimic, judecă…şi eu vreau doar să fiu acceptată. ( Şi da, ştiu că e de fapt ceva în percepţia mea care mă face să privesc în acest fel lucrurile, e vina ochilor mei, a fragilităţii mele exagerate. ) În faţa lui, chiar dacă doare, e perfect să fiu „dezbrăcată” de pulovăr. De fapt, nu ştiu altă cale.

Nu, viaţa nu va fi niciodată pentru cele ca mine un catwalk. Dar, la urma urmei, unele dintre cele mai frumoase poveşti se întâmplă în culise.

4 A.M

Îmi plimb sufletul pe tocuri prin lume, nu elegant, nu cu superioritate, ci într-un mers rapid, printre toţi oamenii, dar în faţa ta mă împiedic şi mă opresc din goană. În faţa ta, îmi pot afunda picioarele în iarba rece şi alina bătăturile de la atâta mers. Sau mai bine zis de la atâta fugă, de ce anume încă nu am descoperit.

Îmi machiez chipul cu zâmbete care să ascundă lumii tumultul de dincolo de ele, nu exagerate, nu ca ale clownilor, care să atragă atenţia că sunt false, ci firave, aproape inexistente, le pictez cu o pensulă timidă, de abia îmi dezvăluie gropiţa din obraz, dar în faţa ta crapă şi îmi arăt adevărata faţă. E ceva cu prezenţa ta de am descoperit cum arată un zâmbet real.

Orice haină aş purta, mă simt criticată de acele materiale, dar atunci când port nişte pantaloni de casă, şi un tricou larg de al tău, mă simt frumoasă.

Tot ce îngrop în mine pentru a nu cunoaşte nimeni, îmi vine uneori să îţi strig. Nu o fac pentru că vorbele nu au fost niciodată prietenele mele, în schimb cuvintele scrise…Parcă mă ascultă. Aşa că nu ţi le strig, le mai scriu uneori în nopţile când nu am somn. Toate insecurităţile, nebuniile, unele secrete, de ale mele. Tot ce lumea cunoaşte drept „ da, mă, sunt bine. Tu?”

Nu mi-am construit un zid în care să îmi ascund sufletul. Am pus un gărduleţ umil, puţin şubred, atât de umil încât lumea trece pe lângă el fără să-l observe. La auzul paşilor tăi, se transformă în aşchii şi lasă totul la vedere.

Din cauza încrederii pe care o am în tine. Când stau cu sufletul în palme, atât de vulnerabilă, în faţa ta, nu e pentru că aş vrea să ţi-l încredinţez ţie, nu e pentru că nu mai am control asupra lui. E pentru că vreau să-l vezi, aşa cum e.

A fost mult mai uşor să mă dezbrac doar de haine, dar nu a durat mult minciuna cu care mă certam, la început, că sunt prea pustie pentru mai mult. Minciună atât de fragilă, de vreme ce ce atât de repede m-am implicat cu tot ceea ce sunt, şi am învăţat încă o dată despre mine că loialitatea mă caracterizează cel mai mult atunci când ţin la cineva.

De vreme ce atât de repede am descoperit că vulnerabilitatea se simte atât de bine, uneori…Ca iarba aceea udă în care îţi afunzi picioarele care te dor de la prea mult mers.