„Ce faci? ” Bine, supravieţuiesc.”

Niciodată nu mi-au plăcut poveştile despre oameni de succes, în schimb poveştile despre supravieţuire, cărţile care trec de testul lui Kafka când a spus asta, sunt acelea cu care rezonez. Mi se pare plictisitor să citesc despre oameni care reuşesc, mai degrabă sunt inspirată de oamenii ăia care au atins de atâtea ori fundul prăpastiei şi întotdeauna au găsit o cale să iasă de acolo. Chiar dacă sunt doar ficţiune.

Da, îmi plac adaptările Disney ale basmelor, dar îmi plac doar pentru că asta e rolul lor: sunt uşor de plăcut. Ceea ce mă atrage, însă, în adâncul sufletului, sunt variantele originale, mult mai întunecate, ale acestor basme.

E un loc în sufletul meu pentru toate personajele ficţionale aflate acolo, la limita de jos, dar care supravieţuiesc. Fac din asta o artă. Lumea râde de ele, sau se simte ameninţată, speriată, dar ele îşi continuă existenţa.

E frumos să cunoaştem şi varianta în care Mica Sirenă ajunge să se căsătorească cu prinţul, dar eu vreau să le povestesc copiilor mei adevărul lui Andersen. Cum a murit, chinuită, cu inima zdrobită. Dincolo de asta, sunt atâtea personaje care îşi continuă drumul, în ciuda adversităţilor din afară sau din ele, care cunosc abisurile dar niciodată nu se lasă prinse în totalitate acolo.

Uneori, mă întreb de ce nu invită foşti dependenţi de droguri la toate cursurile despre „dezvoltare personală”, în loc de oameni de succes. De ce nu lasă toţi damnaţii să îşi spună povestea: avem mult mai multe de învăţat de la ei.

Despre basme, „Harap Alb Continuă” şi o licenţă cu peripeţii

Nu am să vorbesc în această postare despre elemente legate de teorie ale licenţei, proiect pe care l-am tratat exact aşa cum am tratat toate proiectele în aceşti trei ani de facultate, pe ultima sută de metri.  Doar prea mult am simţit nevoia, pierdută prin necesitatea stilului academic de a scrie, să scriu şi ceva pur subiectiv despre ce a însemnat pentru mine procesul de analiză în partea aplicativă! E de ajuns sp spun că tema acestei licenţe este „ Oportunităţile de re-mediere a tradiţiei în banda desenată Harap Alb Continuă”. Re-mediere, adică, cât mai informal explicat, reinventarea anumitor opere într-un nou mod. Nu am să mă plâng de faptul că, în această goană a realizării unui proiect pe ultima sută de metri, am scos „pământ” acolo de unde puteam scoate „aur.” Este o realitate despre care nu pot spune că, dacă m-aş întoarce în trecut, aş schimba-o. Cu siguranţă aş trata-o la fel.

Vreau doar să vorbesc despre basme, despre puterea imaginilor şi despre fascinaţia unui trecut care nu aparţine doar trecutului, are capacitatea de a fi reinventat într-un mod care arată că ce e „al nostru” poate concura cu ce e „ al lor”. Al lor, supereroilor americani, cunoscuţi de întreaga lumea. „Harap Alb Continuă” are meritul de a readuce în atenţia noastră că şi la noi există personaje cu potenţial de supereroi şi că acest potenţial poate fi transpus într-o bandă desenată, de calitate profesionistă.

Basmele nu sunt doar în cărţi şi în mentalitatea noastră. Basmele sunt peste tot în lume. De fiecare dată când decidem, pentru că aşa e mai simplu, să caracterizăm anumite elemente ale vieţii noastre doar  în alb şi negru. De fiecare dată când ne alegem duşmanii şi ne căutăm înfriguraţi ajutoarele. În fiecare ţel stabilit şi în fiecare film american care tratează problema luptei dintre bine şi rău, în care binele învinge. În toate cărţile fantasy care au devenit best-selluri. Conotaţia negativă a replicilor „Astea-s doar basme”, ca şi cum ar fi o minciună, ar trebui înlocuită cu „ Astea-s doar basme, adică doar realitatea.” O realitate simplificată, redusă la anumite arhetipuri care nu pot fi caracterizate de o cale de mijloc.

„Harap Alb Continuă” într-un mod frumos, care ne aminteşte, revenind la ce am spus la început din faptul că din cauza procrastinării am scos „pământ” acolo unde puteam scoate „ aur”, că uneori prea vedem strălucind foarte tare aurul tradiţiei din Occident. Că ar trebui să ne întoarcem privirea spre „pământul” nostru, şi în această privinţă nu folosesc imaginea asta cu un aspect negativ. Pământul nostru e fertil. Are rădăcini adânci într-un trecut de care nu prea suntem conştienţi, un trecut ce poate fi mai „epic”, prin prezentarea modernă, decât tot viitorul gen „Star Wars” sau post-apocalitic care e la modă în prezent în producţiile de la Hollywood.  Şi tocmai asta ilustrează „Harap Alb Continuă”.

Nu am putut folosi limbajul ăsta subiectiv, metaforic, în licenţă. Nu am dat tot ce e mai bun în realizarea ei, ci tot ce e mai rapid în felul de a sintetiza aspectele teoretice şi a prezenta studiul de caz. Dar mă bucur că am descoperit încă o dată că basmele nu sunt doar în cărţi şi că valorile noastre sunt „epice”.

Filmul de azi [1]

Ştii că un film este bun atunci când durează aproape trei ore iar tu nu simţi deloc cum trece timpul.

Este vorba despre „ The dark knight rises”, pe care tocmai l-am văzut. Nu e prima oară când mă duc la un film dintr-o serie fără să fi văzut pe cele care au apărut înainte, dar e prima oară când chiar vreau să vizionez aceste părţi, trecute, pentru a înţelege mai bine.

Recunosc, nu cunosc deloc poveştile din comicsuri şi în general nu prea mă uit la multe filme, aşa că nu pot să scriu un fel de recenzie pentru a justifica de ce mi-a plăcut, să comentez despre regie, scenariu, efecte speciale, lumini. Nu este o recenzie, este decizia mea de a dedica o postare unui film care chiar mi-a plăcut, după atâta timp cât am fost la cinema mai mult pentru companie, nu pentru filmul în sine.

Mi-a plăcut pentru că, în general, toate filmele cu eroi, au această înclinaţie de a arăta cum răul nu are nicio şansă de a învinge, cum personajele pozitive mereu stau în picioare când în jurul lor explodează totul, pot alerga pe tocuri fără să se împiedice, iar bomba este mereu detonată la final, dar în „ The dark knight rises” a fost vorba de mai mult de atât. Deşi, bomba a fost detonată tot în ultima secundă. Iar acel timp de „ unsprezece minute pentru a salva lumea” a părut că trece foarte lent.

„The dark knight rises” are substanţă. Nu mi s-a părut doar un alt film ca un basm modern, cu efecte speciale şi maşini performante, ci un film despre oameni, despre „ disperarea absolută unde întotdeauna există speranţă”. Da, mi-au plăcut nişte vorbe ale antagonistului, Bane. Pentru că aşa suntem noi, oamenii, chiar şi pe fundul prăpastiei, în acel moment de întuneric agonizant, încă e ceva care ne ţine în viaţă. Acel ceva pentru care mai merită să luptăm.

Antagonistul, Bane, s-a folosit de motivul împărţirii inegale a puterii, a bunurilor, pentru a crea haos pentru că a trăit doar în haos, s-a format într-un mediu care te distruge ca persoană, o închisoare unde putea vedea cerul senin, reprezând speranţa că într-o zi va evada de acolo. Când le-a vorbit cetăţenilor din Gotham, mi s-au părut cuvintele unui anarhist, a unui om care nu crede că instituţiile statului au vreun rol. Dar acesta a fost doar un pretext pentru a justifica răul pe care plănuia să-l facă.

Teme explorate în toate filmele de acest gen, a rătăcirii eroului de la calea cea dreaptă urmată de un moment în care îşi regăseşte forţa de care are nevoie, a unui final ca o promisiune într-un viitor în care va exista mereu un erou care să lupte împotriva răului, le-am găsit de-a dreptul fascinante în acest film. Poate a contribuit la asta şi scenariul, şi modul în care filmarea distrugerii oraşului Gotham a arătat cadre cu poduri sfărâmându-se şi clădiri în flăcări, pe un fundal liniştit, nu cu oameni ţipând, oameni ca nişte marionete de vreme ce doar eroii contează, care sunt mereu cu un pas înaintea oricărui monstru, sunt mai rapizi decât orice clădire aflată în cădere ş.a.m.d. Iar momentul de dinaintea distrugerii, când un băieţel a cântat pe stadion înaintea începerii meciului, a contribuit la sporirea efectului dramatic. Am văzut oraşul distrus, dar în minte încă îmi răsuna vocea angelică a acelui băiat, iar aici nu e vorba de un clişeu că mereu binele învinge, ci e un alt mod de a prinde viaţa în cadre bine gândite: chiar şi în cele mai disperate momente, chiar şi într-un haos apocaliptic, există speranţă.

Vă recomand acest film, eu cu siguranţă le voi vedea şi pe primele două din trilogie.

Once upon a time…

Albă –ca-Zăpada şi-a mai făcut un tatuaj, pe umărul stâng. Un trandafir negru.

Cenuşăreasa nu ştie să gătească şi zilnic trebuie să suporte sarcasmul soacrei ei.

Lui Ariel îi e frică de apă, nu ştie să înoate şi de fiecare dată când merge la mare e nevoită să stea pe plajă şi să păzească lucrurile prietenilor săi.

Lui Mulan îi plac rochiţele înflorate, diafane, şi vrea să atragă atenţia tuturor băieţilor.

Aurora e extem de agitată. I se pare că somnul este o pierdere de timp. E dependentă de cafeină.

În fiecare duminică, se întâlnesc la bar şi mai răsfoiesc cărţi care le descriu, întrebându-se câte fetiţe visează să fie ca ele. În timp ce viaţa îşi continuă cursul.