Când eşti un introvertit într-o familie de extravertiţi…

Când eşti un introvertit într-o familie în care predomină extravertiţi, e ca şi cum ai fi „oaia neagră” a grupului, nu datorită vreunui comportament rebel şi a dorinţei de a te da în spectacol, ci tocmai a încercărilor de a evita acest spectacol.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea a fost caracterizată de încercările de a-mi convinge familia că nevoia mea de solitudine nu înseamnă depresie, iar tăcerea mea nu înseamnă nepăsare sau aroganţă. Încercări adeseori eşuate.

Când cei din jurul tău au tendinţa de a se manifesta constant într-un mod expansiv, uneori de-a dreptul zgomotos, de a-şi declara astfel afecţiunea sau arăta când sunt nervoşi, uneori te simţi straniu când tu stai acolo, fără a găsi cuvintele potrivite, fără a simţi nevoia de îmbrăţişări sau ţipete, ci doar căutând acea linişte care uneori îţi e refuzată.

E o adevărată provocare să îi convingi de iubirea ta pentru ei, o iubire pe care o simţi cu tot ceea ce eşti, dar care uneori pare ascunsă de nevoia ta de spaţiu doar al tău. Relaţia mea cu membrii familiei mele ar putea fi rezumată de rugămintea mea, tăcută, prin ceea ce sunt: „ Lăsaţi-mă să mă bucur de linişte, dar nu mă lăsaţi singură.”

Mama mea nu este deloc violentă, însă îmi amintesc un moment din copilărie, cred că aveam 7 sau 8 ani. Eram la ţară, la rudele noastre, şi ascultam muzică la televizor. Probabil Atomic. Mama mea mi-a spus: „ Hai, dansează!” , iar eu am răspuns că nu vreau. Nu ştiu de ce asta a enervat-o şi a început să dea în mine, nu foarte tare, şi să continue să strige să dansez.

Când eşti un introvertit într-o familie de extravertiţi, trebuie să îi faci să înţeleagă că doar pentru că nu dansezi prin viaţă, asta nu înseamnă că nu te bucuri de ea.

Dar tu de ce nu vorbeşti? (II)

Există o anumită putere în cuvintele nerostite. Sigur, le simţi ca nişte pietre sfărâmându-te pe interior uneori, le simţi în gât, arzând acolo să iasă, dar atâta timp cât stau acolo, stă doar în fiinţa ta puterea lor de a răni. Odată rostite, transferi puterea asta în mâinile lumii.

Nu e vorba de control- nu e vorba că mi-aş transforma şi chipul într-o fortăreaţă imposibil de citit. Nu pot ascunde nicio emoţie pe chipul meu ca o carte deschisă. Dar e ceva care mă fascinează în felul în care, adânc îngropate în mine, toate cuvintele astea au un sens aparte- nu extraordinar, ieşit din comun sau mai ştiu eu ce, dar un sens pe care îl înţeleg.  Sens care vine din forma lor abstractă, dar atât de colţuroasă uneori. Dă-le o formă concretă, prin concepte, vorbe, iar lumea se poate juca cu ele ca şi cum ar fi bucăţi de plastilină. Le deformează, după propriul mod de interpretare. Iar unele cuvinte nu merită să fie trecute prin astfel de transformări, ci să rămână arhetipuri.

Nu cred că sunt singura care simte puterea asta a cuvintelor pe care le laşi nerostite.

Vrem să spunem „ Te iubesc şi uneori nu înţeleg cum, de unde”, dar în loc de asta le sărutăm umărul. Şi cuvintele rămân în noi, cu aura lor de puritate şi totodată de sălbăticie.

Vrem să strigăm uneori „ Nu e aşa, mamă, nu sunt insensibil/ă, îmi pasă de tine”, dar ridicăm din umeri şi părem fără inimă, când în noi e prea multă. Iar puterea cuvintelor nerostite e amară în aceste clipe.

Dar mai ales ne agăţăm de puterea asta pentru că odată rostite, cuvintele sunt precum un frisbee. Ceilalţi le aruncă înapoi spre tine, prin alte cuvinte. Şi nimic nu răneşte mai tare decât unele vorbe.

Nu suntem masochişti, prin abţinerea asta. Prin felul în care le lăsăm să ne ardă uneori, nu le dăm voie să se nască de fapt- pentru că soarta cuvintelor constă în concret, nu abstract, alegem durerea familiară, pe care o putem controla. Durere e prea mult spus. Ne alegem frământările care pot fi modelate de noi, nu plastilinele deja modelate de ceilalţi.

Dar tu de ce nu vorbeşti?

Aud mereu oameni care vorbesc de parcă tot ce vor să facă e să creeze o pânză de păianjen în jurul tău, să te vrăjească prin cuvintele lor. Stăpânesc sintaxa, fără măcar să caute asta neapărat. Când îţi povestec ceva, nu doar le auzi cuvintele, parcă simţi aroma cafelei despre care îţi povestesc că au băut-o, eşti acolo unde te trimit prin cuvintele lor.

Aud şi oameni care vorbesc doar de dragul de a vorbi, cuvinte nu neapărat superficiale, cât de suprafaţă. Iar râsetele lor…Sunt atât de gălăgioase încât te întrebi de ce nu înţelegi motivul pentru care râd.

Şi mai sunt şi eu…Incapabilă să creez vrajă prin cuvinte rostite, ori să mă transpun în rolul social de „ hai să nu iau nimic în serios”. Ar trebui să mă pot descurca cu cuvintele, nu? Doar mi s-a spus că, în scris, le stăpânesc bine. Sunt şi eu, una dintre cele mai tăcute persoane din grup, iar lumea se întreabă : „ Dar tu de ce nu vorbeşti?”.

Nu vorbesc nu pentru că nu am nimic de spus, ci pentru că am prea multe. Nu ştiu cum să le dau o formă. Nu pentru că sunt tristă sau deprimată, ci pentru că îmi place mai mult să ascult. Mi s-a spus de câteva ori de prieteni apropiaţi că doar ei vorbesc despre ce se întâmplă în vieţile lor, că eu nu mă destăinui. Nu îmi place să vorbesc despre ce se întâmplă în viaţa mea, nu mă dăruiesc prin cuvinte, ci prin loialitate. Nu plec decât atunci când sunt izgonită.

Nu vorbesc pentru că nu ştiu cum să fac lumea să înţeleagă adevăratul sens al cuvintelor pe care le rostesc. Pentru că oricât de visătoare sunt, vreau claritate în astfel de lucruri.

Şi mai ales nu vorbesc pentru că, atunci când te plac cu adevărat, sunt vrăjită de cuvintele tale, chiar dacă poate nu eşti un vrăjitor al lor. Mă las captivantă de sunetul vocii tale, de felul în care ochii ţi se luminează când vorbeşti despre ceva ce îţi place şi de amplitudinea gesticulărilor tale şi te ascult, uitând parcă de mine. Ai putea vorbi despre orice, iar eu să rămân cu gura căscată, dar să ascund asta sub spatele unei feţe indiferente.

Strigăte mute

Tăcerea mea nu e de aur.

Tăcerea mea e jarul care îmi clocoteşte în gâtlej dar cu care nu pot să ard lumea.

Nu e supunere.

E barajul care opreşte lacrimile să-mi inunde obrajii.

E ţărâna în care nu pot cultiva răsaduri de cuvinte frumoase, ca nişte flori iubite de soare, cuvinte cursive, armonioase. Dar vorbite, pe un ton liniştit. Furioasă că nu pot fi un astfel de grădinar, calc ţărâna în picioare cu aceste urme negre pe foi de hârtie, umbre ale glasului care pare că mi-a fost furat.

Nu, cine a spus că e aur aici? E doar piatra din gâtul meu care opreşte şuvoiul de trăiri, de senzaţii din inima mea să capete o formă concretă în vorbe rostite. Nu ştiu ce o face atât de incredibil de grea. Nu ştiu de ce în momentele când simt nevoia de a o urla lumii întregi, atunci devin şi mai tăcută şi o las să-mi cutremure sufletul cu toţi acei decibeli. Nu ştiu de ce atunci când încerc să ţip, şi chiar ţip, nu se aude nimic.

E doar o tăcere disperată. Poate că într-o zi, o voi transforma în aur.