Vacanţele alături de un fotograf…

Dacă te gândeşti, entuziasmată, că vă veţi plimba mână în mână pe Champs Elysees sau vei admira un apus pe o plajă din Grecia stând cu capul pe umărul lui, ai să fii dezamăgită. Poate că o să te roage, uneori, să îi ţii tu geanta camerei, în timp ce el va fotografia atmosfera citadină, clădiri, vitrine…Iar acel apus? Se va aşeza şi el pe nisip lângă tine, după ce îl va surprinde în câteva poze.

Va fi nevoie de răbdare. Uneori, ceilalţi turişti vor trece grăbiţi pe lângă voi, în timp ce tu va trebui să îl aştepţi să surprindă cadrul perfect. Să cadă lumina cum trebuie. Lumina asta, o să o simţi uneori ca pe o entitate capricioasă care stă între voi. O să vrei o poză, iar el o să îţi explice că „nu se poate acum. Nu e lumina bună”. Ori o să vrei să vă îndreptaţi spre următorul obiectiv pe care aţi stabilit că îl veţi vizita, iar el va spune: „Stai că acum am lumina bună” şi va fotografia încă cinci minute Basilica Sfântul Petru, de care tu deja te-ai plictisit.

Pliantul pe care îl primiţi la vizitarea unui muzeu menţionează că un tur ar trebui să dureze o oră, două? Aşteaptă-te să petreceţi acolo minim trei ore.

Uneori, nu o să înţelegi de ce fotografiază, de exemplu, tipa îmbrăcată ciudat ce traversează spre Montjuic, ori vagabondul ce şi-a făcut culcuşul pe lângă Termini. Uneori, va striga după tine să îl aştepţi, când mergi înainte.

Şi, o să ajungeţi acasă. O să te uiţi peste toate pozele, selectând câteva pentru albumul pe care îl vei pune pe Facebook. Atunci, vei înţelege de ce a fotografiat toate acele clădiri şi mai ales de ce a aşteptat lumina bună. Vei înţelege mai bine oraşul şi personalitatea lui, surprinsă în pozele cu oamenii de acolo. Te vei întreba: „Eu chiar am fost aici, pe străduţa asta? Chiar am trecut pe lângă vitrina asta? Cum de mi-au scăpat toate astea?” Şi vei fi mulţumită că lui nu i-au scăpat.

Vacanţele alături de un fotograf le trăieşti de două ori. Prima oară, când vizitezi oraşul respectiv, şi apoi când vezi oraşul prin ceea ce a surprins în poze. Şi mai ales, sunt un exerciţiu de „umilinţă”. Te învaţă, fără să vrea, că a vizita un oraş e despre cerşetorul de lângă Termini şi tipa ciudată care traversează spre Montjuic, nu despre o poză bună cu tine, pentru Facebook.

Prin Edinburgh, fără hartă

     Edinburgh aproape că m-a făcut să plâng de nervi, când am ajuns puţin după miezul nopţii la hostel, într-o noapte ploioasă de luni, cu părul ud, mâinile îngheţate şi ghiozdanul în spate. Mi-am despachetat în cameră bagajul, gândindu-mă că, dacă aşa va fi vremea, va fi o vacanţă despre muzee, galerii şi restaurante, nu despre străzi şi oameni, cum mi-ar fi plăcut.

A doua zi, ne-a întâmpinat cu un cer senin şi o vreme chiar plăcută, până la sfârşitul vacanţei, aşa că am putut să ne plimbăm pe Royal Mile, să urcăm pe Arthur’s Seat şi să explorăm puţin Oraşul Nou, cu casele georgiene, şi suburbia Portobello, in drum spre plaja din Portobello. Fără hartă în mână. Ar fi inutil, la câte străduţe înguste, cu scări, te invită să te abaţi de la drumul drept.

Edinburgh mi-a lăsat impresia de oraş masculin, plin de viaţă, dar care nu doreşte neapărat să te cucerească, ori să îşi demonstreze superioritatea. De el nu te îndrăgosteşti, ci îţi dai seama că ar putea să fie un prieten interesant, cu numeroase poveşti. Dincolo de spectacolul „groazei” pe care vrea să îl inspire prin tururile contra cost, în care turiştii pot explora catacombele şi tunelurile sale, e de fapt prietenos.

Un amestec tradiţii inventate care vând cel mai bine, de vechi şi nou. Istorie şi comercial. Legende urbane. Parcuri sau zone de unde poţi admira oraşul. Edinburgh are multe poveşti, şi cumva paşii tăi se plimbă, pur şi simplu, printre ele.

(photo credit: Ungureanu Alexandru)

Diferenţele dintre hoteluri şi hosteluri…

Un hostel nu o să îţi ofere niciodată grădini luxuriante, Spa-uri şi micul dejun la pat, în apartamentul prezidenţial cu vedere la Turnul Eiffel sau Turnurile din Kuala Lumpur. Hostelurile îţi oferă, în schimb, experienţa de a ieşi din zona ta de confort într-o modalitate care, dacă eşti preponderent introvertit, nu îţi va provoca anxietate, iar dacă eşti preponderent extravertit, te va face să te simţi „ca acasă”, printre străini cu tot felul de poveşti.

Când alegi să te cazezi într-un hostel, faci un salt de încredere. Dacă alegi să împarţi camera cu nişte străini în locul unei camere private, trebuie să ai încredere că nu vor exista incidente. Că nimeni nu o să îţi fure din lucruri. Hotelurile, în general, îţi oferă siguranţă. Ştii că pentru un anumit număr de stele, primeşti o anumită doză de confort.

Hostelurile sunt ale călătorilor cu rucsaci în spate şi dorinţa de a trăi experienţa călătoriei cât mai eliberaţi de această idee de „confort”. Hostelurile înseamnă poveşti, un amalgam cultural aparte.

Atunci când alegem un hotel, nu facem altceva decât să renunţăm la confortul casei noastre pentru confortul cumva „instituţionalizat”. Şi da, îţi oferă o vacanţă liniştită, lipsită de griji, dar la hoteluri nu ai să întâlneşti atmosfera vibrantă, uneori haotică, dar fascinantă pentru oamenii cu spiritul care tânjeşte după…altceva, care se creează atunci când se adună atâţia oameni diferiţi în acelaşi loc. Există şi hoteluri care se ghidează după un astfel de concept, care vibrează de nonconformism, însă majoritatea hotelurilor nu oferă posibilitatea de a sta laolaltă cu oameni aparţinând atâtor culturi diferite. Îţi vând confort şi ospitalitate, nu povestea tipului din Peru, cu ghiozan peticit şi bocanci uzaţi, sau a studentei din Germania, cu un comportament libertin.

La hoteluri, poate că te saluţi cu necunoscuţii care stau în alte camere. La un hostel, chiar dacă nu intri în vorbă cu niciun străin, eşti cumva acolo, în amestecul ăla de naţionalităţi şi personalităţi.

La hoteluri, îţi alegi oamenii tăi. „Tribul tău”. Când recepţionera îţi dă cheia camerei tale, ai acolo libertatea de a petrece timpul alături de familia ta sau de partenerul de viaţă, aşa cum o faci zi de zi, în sufrageria şi dormitorul tău. La un hostel, le spui partenerului sau „tribului tău” că, pentru câteva seri, nu o să mai fie vorba despre „voi”, ci despre voi care trebuie să îşi împartă spaţiul intim cu nişte străini. Chiar dacă interacţiunile se rezumă la simplele saluturi, felul în care lucrurile stau pe patul lor, cum aleg să închidă geamul sau nu, cuvintele pe care le rostesc în limba lor- sunt astfel de interacţiuni. Iar asta e un exerciţiu destul de interesant, o experienţă cu siguranţă mai altfel.

Un hostel nu o să îţi ofere covoare moi în care să îţi afunzi picioarele şi halate pufoase…Dar niciun hotel nu o să îţi ofere şansa de a ieşi din zona ta de confort.

Hotelurile vând ospitalitatea instituţionalizată, standardizată şi rece…Hostelurile îţi „vând” poveşti şi experienţe culturale. Niciodată nu ai cum să ştii dacă acestea vor fi teribile sau electrizant de inspiraţionale, însă faci un salt de încredere atunci când alegi să te cazezi la un hostel….Cam aşa cum faci şi în fiecare zi când te trezeşti şi te ridici din pat, chiar dacă nu ştii dacă ziua care va urma va fi teribilă sau electrinzat de inspiraţională.

 

 

 

„Semeringul Bănăţean” sau despre frumuseţea dată uitării

Ruta Oraviţa-Anina-Oraviţa nu îşi etalează, ci îşi tace frumuseţea. E o frumuseţe naturală, cu verdele pădurii şi calea ferată care trece printre stânci, tunele şi viaducte. Cele două vagoane ale singurului tren care mai circulă pe această rută trag, cu greu, pe şinele învechite, însă spectacolul naturii te face să nici nu simţi cât de încet înaintezi. Stând în spatele ultimului vagon, în „colţul fotografilor”, am avut ocazia de a admira acest spectacol dintr-un loc perfect. Sunt momente în viaţă când îţi vine să strigi din tot sufletul despre ceva ce admiri şi momente când frumuseţea unor locuri te reduce, pur şi simplu, la tăcere. Călătoria cu „Semeringul bănăţean” a fost una dintre cele mai frumoase tăceri pe care le-am trăit până acum, umbrită poate doar de gândul la „rugina” pe care am lăsat-o să se aşterne peste această comoară naturală pe care o deţinem.

Călătoriţi împreună….

Călătoriţi împreună.

Doar voi doi, cu rucsacurile în spate, o hartă în mână şi dorinţa de a descoperi locul pe care îl viziţaţi dincolo de ea.

Mergeţi pe străzi necunoscute, observaţi viaţa oraşului în care vă aflaţi, cum vibrează acesta prin arhitectură, muzică, artă, mâncare, şi în această călătorie vă veţi descoperi unul pe altul, într-o altă lumină. A noului, necunoscutului, şi cum luminează asta chipul celuilalt. A locurilor în care „acasă” şi confortul patului unde puteţi sta dezbrăcaţi în miezul zilei sunt înlocuite cu răceala paturilor din hostele, unde nu vă puteţi permite momente intime. Dar cât de bine se va întări legătura dintre voi, prin momentele de spontaneitate şi de sincronizare atunci când veţi fi turişti, amândoi! Când veţi vedea entuziamul celuilalt atunci când ajunge într-un loc care îi place, când veţi încerca să aflaţi cum să ajungeţi la un obiectiv, când veţi comanda curioşi o mâncare de care nu aţi mai auzit până atunci…

Nu va fi doar lapte şi miere. Vor fi mici ciondăneli de „hai să vedem asta!, „ ba nu, hai să mergem aici!”. Dar veţi ajunge la compromisuri. Veţi arunca de la unul la altul responsabilitatea de a vorbi cu străini atunci când aveţi nevoie de informaţii. Vă veţi certa când unul vrea să mănânce, celălalt să îşi continue itinerariul stabilit pentru acea zi.

Dar toate astea nu vor strica frumuseţea descoperirii iubirii în explorarea lumii. Călătoriţi împreună, şi apoi întoarceţi-vă, descoperind, de fiecare dată, că acasă nu e doar un loc, acasă e oriunde în lumea asta atunci când aveţi privilegiul de a vă adora şi enerva unul pe altul.

Un fel de hartă a lumii

Când mă simt blocată în acest orăşel prăfuit, pierdut pe harta lumii şi neştiut de nimeni, ajunge să mă uit în ochii tăi şi să văd acolo Antarctica luptându-se cu Thailanda. Gheaţa rece, fără sfârşit, ce convieţuieşte cu exotimul plin de patimă.

Îmi plimb degetul pe mâna ta şi parcă mă plimb pe străduţele încărcate cu istorie a oraşelor vizitate de mii de turişti.

Aluniţele tale sunt toate insulele de pe harta acestei lumi.

Cel mai mult îmi place când urc încet degetele pe şira spinării tale, escaladând Everestul. Iar când ajung să poposesc pe un umăr, sunt pe acoperişul lumii.

Apoi, când mă plimb pe străzile acestui orăşel şi mă simt iar blocată, îmi amintesc că în tine pot găsi lumea întreagă.

Leapşa

Primită de la Oli 

( descoperită cu întârziere :D)

1. Genul de muzică preferat

Nu am neapărat un gen de muzică preferat, poate rockul alternativ. Îmi place să ascult muzică cu versuri care să îmi spună ceva, mie, să mă pună pe gânduri, să mă înfioare cumva.

2. Ce părere aveţi despre tinerii din ziua de azi?

Suntem frumoşi şi disperaţi, trăim clipa prea mult şi ne e frică de ce ne va aduce viitorul, ne-am pierdut busola dar vrem să ne desenăm harta. Suntem superficiali şi uneori ne distrugem pentru că simţim prea mult.

3. Învăţământul actual e unul cu beneficii pentru cei ce-l urmează?

Clar, nu.

4. Citatul/Cartea/Melodia preferată.

Greu…Aş spune..Citatul pe care tocmai l-am descoperit, cartea ce tocmai am citit-o, melodia pe care o ascult acum.

5. Ce părere aveţi de cei cu înclinaţii sexuale diferite?

Nu am nimic împotriva lor, dar nici nu îmi vine să militez pentru drepturile lor. Pur şi simplu, sunt tolerantă, aşa cum sunt în multe alte privinţe.

6. Definiţi termenul de „iubire”.

Voi răspunde prin citatul care se apropie cel mai mult de ceea ce aş răspunde eu: „ E din neamul mare al licuricilor omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte” ( Lucian Blaga)

7.Un hobby.

Scrisul.

8. Puteţi trăi fără internet? Cât timp?

Atunci când sunt undeva unde nu am conexiune la internet, pot rezista fără.

9. De ce v-aţi apucat de „blogăreală”?

Sincer, nu ştiu exact. Unii tineri se apucă de dans, de atletism. Nu se compară deloc, dar eu m-am apucat de scris pe blog, în loc de aceste lucruri.

Întrebările mele:

1. Care consideri că este calitatea cea mai importantă care ne face oameni, care ne diferenţiază de regnul animal?

2. Dacă ar fi să ştii că asta e ultima zi din viaţa ta, ce ai face?

3. După tine, care crezi că sunt motivele pentru care există o „prăpastie” cam între toate generaţiile?

4. Ce ţară ţi-ai dori să vizitezi, cel mai mult?

5. Dacă ar fi să scrii o carte, ce fel de final ai inventa pentru povestea ta?

6. Munte sau mare? De ce?

7. Numeşte o melodie care are, din anumite motive, o semnificaţie aparte pentru tine.

8. Ce crezi că ţi-ar spune copilul de cinci ani care ai fost, dacă te-ai întâlni întâmplător cu el?

9. O categorie a beletristicii pe care nu o prea agreezi ( cărţi de dragoste, de sf, etc.)

10. Cu ce vedetă ai vrea să stai de vorbă la o cafea?

Nu voi numi pe nimeni, merge mai departe la oricine doreşte.