De ce merită să te uiţi la Shameless…

shameesAm văzut cele 7 sezoane din serialul Shameless- U.S în aproximativ o lună ( cam 84 ore adunate în care aş fi putut face lucruri mult mai „utile”).  Nu regret niciun minut, serialul devenind unul dintre preferatele mele.

De ce merită să te uiţi la Shameless, în ciuda faptului că nu este un serial „uşor”, ci abordează subiecte tari, adeseori dintr-o perspectivă explicită? Tocmai pentru că nu este un serial „uşor”. E real. Îţi arată cum este viaţa atunci când trăieşti în ghetou, nu cum ar putea fi. Membrii disfuncţionalei familii Gallagher, precum şi ceilalţi rezidenţi din cartierul South Side, Chicago, supravieţuiesc, aşa cum pot, sistemului. Shameless nu este despre cum poţi să atingi visul american, de oriunde vii. E despre oameni care se descurcă, aşa cum pot, adeseori apelând la escrocherii sau ilegalităţi.

Destinul familiei Gallagher mi-a amintit de titlul cărţii lui Douglas Coupland, „Toate familiile sunt psihotice.” Există momente când să urmăreşti prin ce trece o astfel de familie disfuncţională te-ar putea face să te uiţi la propria-ţi familie dintr-o altă lumină. Însă, cred că toate familiile au propriii lor scheleţi ascunşi în dulapuri. Familia Gallagher nu îşi ascunde aceşti scheleţi. Şi-i expune, violent, brut, real. Dincolo de asta, la sfârşitul zilei, fraţii Gallagher fac faţă provocărilor împreună. Ce mi-a amintit Shameless a fost şi faptul că nu poţi învinovăţi în întregime părinţii, mediul în care ai crescut şi ce educaţie ai primit, ce exemple ai avut, pentru alegerile pe care le faci. De la un punct, greşelile pe care le faci sunt responsabilitatea ta. De la un moment, dihotomia natură-cultură nu mai are nicio relevanţă. E vorba de propriile alegeri şi greşeli.

Serialul dezvăluie, la fel de direct, cum îţi pot distruge viaţa alcoolul şi drogurile. Dar nu la modul în care ţi-ar spune, cumva subliminal, „uite, asta e cel mai rău lucru”. Ci la modul de „uite, aşa se întâmplă.”

Merită să te uiţi la Shameless pentru că serialul ăsta are un stil de a-ţi portretiza viaţa aşa cum este, nu cum ar trebui să fie. O dramă-comedie. Dincolo de situaţiile dramatice prin care trec membrii familiei Gallagher, ştiu cum să „petreacă”. Cum să se bucure de viaţa lor, aşa cum este. Iar asta îţi aminteşte să vezi şi tu motive de a „petrece”, dincolo de greutatea pe care o ai de cărat în spate.

Iar, dacă eşti de sex masculin ( şi poate nu numai), nu pot să las deoparte un alt motiv pentru care merită să te uiţi la Shameless: sâni.

 

 

Vacanţele alături de un fotograf…

3cbaa13cb26976de92d10ab5168b22efDacă te gândeşti, entuziasmată, că vă veţi plimba mână în mână pe Champs Elysees sau vei admira un apus pe o plajă din Grecia stând cu capul pe umărul lui, ai să fii dezamăgită. Poate că o să te roage, uneori, să îi ţii tu geanta camerei, în timp ce el va fotografia atmosfera citadină, clădiri, vitrine…Iar acel apus? Se va aşeza şi el pe nisip lângă tine, după ce îl va surprinde în câteva poze.

Va fi nevoie de răbdare. Uneori, ceilalţi turişti vor trece grăbiţi pe lângă voi, în timp ce tu va trebui să îl aştepţi să surprindă cadrul perfect. Să cadă lumina cum trebuie. Lumina asta, o să o simţi uneori ca pe o entitate capricioasă care stă între voi. O să vrei o poză, iar el o să îţi explice că „nu se poate acum. Nu e lumina bună”. Ori o să vrei să vă îndreptaţi spre următorul obiectiv pe care aţi stabilit că îl veţi vizita, iar el va spune: „Stai că acum am lumina bună” şi va fotografia încă cinci minute Basilica Sfântul Petru, de care tu deja te-ai plictisit.

Pliantul pe care îl primiţi la vizitarea unui muzeu menţionează că un tur ar trebui să dureze o oră, două? Aşteaptă-te să petreceţi acolo minim trei ore.

Uneori, nu o să înţelegi de ce fotografiază, de exemplu, tipa îmbrăcată ciudat ce traversează spre Montjuic, ori vagabondul ce şi-a făcut culcuşul pe lângă Termini. Uneori, va striga după tine să îl aştepţi, când mergi înainte.

Şi, o să ajungeţi acasă. O să te uiţi peste toate pozele, selectând câteva pentru albumul pe care îl vei pune pe Facebook. Atunci, vei înţelege de ce a fotografiat toate acele clădiri şi mai ales de ce a aşteptat lumina bună. Vei înţelege mai bine oraşul şi personalitatea lui, surprinsă în pozele cu oamenii de acolo. Te vei întreba: „Eu chiar am fost aici, pe străduţa asta? Chiar am trecut pe lângă vitrina asta? Cum de mi-au scăpat toate astea?” Şi vei fi mulţumită că lui nu i-au scăpat.

Vacanţele alături de un fotograf le trăieşti de două ori. Prima oară, când vizitezi oraşul respectiv, şi apoi când vezi oraşul prin ceea ce a surprins în poze. Şi mai ales, sunt un exerciţiu de „umilinţă”. Te învaţă, fără să vrea, că a vizita un oraş e despre cerşetorul de lângă Termini şi tipa ciudată care traversează spre Montjuic, nu despre o poză bună cu tine, pentru Facebook.

Scrisori către Alex ( I)

1477b9b10f5ab0d15cc7ecb39bc6c624   Draga mea,

În timp ce mai faci, uneori, mici acrobaţii în burta mea ( mai greu ca lunile trecute, când aveai mai mult spaţiu), pregătită în curând să te naşti, mă gândesc uneori la cât de conştientă am fost de fiecare lovitură de a ta. Cât de surprinsă, terifiată şi fascinată totodată. Vezi tu, vei „lovi” în continuare, în propriul tău ritm, exprimându-ţi sinele într-o lume care nu va fi nici surprinsă, nici terifiată, nici fascinată de asta. Care, în zilele ei bune, va ridica din umeri în semn de „Ei, şi?”, şi în zilele mai puţin bune va încerca să îţi spună că ritmul loviturilor tale nu este cel potrivit. Lumea asta nu va tresări, involuntar, la „loviturile” tale, cum am făcut eu. Nu o să te mângâie, încercând să te distingă dincolo de ele. Nu o să simtă, uneori, loviturile astea în coaste. Tu să continui să „loveşti” în propriul tău ritm. Dincolo de cei care vor striga că e prea rapid, prea lent, prea domol sau prea sălbatic, ai să găseşti persoane al căror ritm va armoniza cu al tău…Cel puţin, aşa sper..

Învaţă-mă să nu îţi fiu ancoră, ci arcuşul care împinge săgeata spre cer. Dacă vreodată voi încerca să transfer asupra ta dorinţele mele ratate ( şi probabil, voi „păcătui” şi eu uneori), opreşte-mă. Pentru că nu îmi vei aparţine mie, nu îi vei aparţine tatălui tău, ori, peste ani buni de acum încolo, celui care îţi va pune o verighetă pe deget. Îţi vei aparţine ţie, în primul rând.

Draga mea, am să fiu alături de tine, dar tu vei fi propriul tău proiect. Şi asta ne va speria, de multe ori, probabil, pe amândouă. Dar o să ne descurcăm.

„Cum aflu dacă iubitului meu îi place de prietena mea?”

Nu urmări neapărat like-urile pe care i le-ar da, ci felul în care, atunci când tot dă scroll, ochii lui se opresc o fracţiune de secundă mai mult atunci când în news-feed apare vreo postare de a ei. Ochi care se întreabă, într-un fel, care e povestea din spatele acelei postări. Stând în culise cu tine, în sinea lui ar vrea să fie mai mult decât un simplu spectator la piesa ei.

Poate că nu vei fi tu cea care se va simţi în plus atunci când mai ieşiti împreună toţi trei. Poate că, ruşinat de gândurile sale, te va trage şi mai aproape de el. Dar, din când în când, îi va arunca priviri lungi, atunci când e convins că nu eşti atentă. Îi va asculta poveştile cu o fascinaţie greu uneori de ascuns sub o falsă indiferenţă, în timp ce cuvintele tale vor atrage doar ridicări din umeri, doar mormăieli. Pentru că poveştile ei înseamnă exotism, necunoscut, sute de „ce-ar fi dacă”, pe când poveştile tale sunt doar cotidianul pe care îl experimentează alături de tine. Pentru că ea e ca un shot de whiskey pentru un alcoolic treaz de un an în timp ce tu te-ai transformat în paharul de apă pe care îl bea în fiecare dimineaţă.

Când iubitului tău îi place de prietena ta, poate că nu îi place neapărat de ea, ci de ceea ce reprezintă. Un mister cumva accesibil prin felul în care ştie, de la tine, istoria prietenei dintre voi două. Între felul în care o percepe din cuvintele tale sau din observarea interacţiunii dintre voi două şi felul în care ajunge, treptat, să fie atras de ea, e o anumită discrepanţă. Nu o priveşte prin ochii tăi, ca pe un fel de soră de a ta, cea căreia îi spui totul, ci ca pe o alternativă. Poate că nu se uită, pe ascuns, doar la decolteul ei, ci şi la chipul ei care nu s-ar strâmba atunci când i-ar povesti cum a fost la muncă, aşa cum te mai strâmbi tu uneori. Cel puţin, nu la început.

Dacă bănuieşti că iubitului tău îi place de prietena ta, nu te aştepta neapărat să descoperi asta citind conversaţii dintre ei pe Facebook sau Whatsspap. Uneori, ele pot să nici nu existe. Uită-te la felul în care, seară de seară, adoarme alături de tine cu privirea uneori pustie, privire care se aprinde într-un mod straniu atunci când se mai întâmplă să ieşiţi toţi trei.

 

Flori de mai

petL-a întâlnit în noaptea de Revelion, în barul de gheaţă din Stockholm. A luat decizia, în acel an, să petreacă Revelionul singură, într-o capitală europeană. Se săturase de aceleaşi adunări la câte un amic acasă.

A uimit-o faptul că era singurul din bar care nu purta geacă şi mănuşi. Era îmbrăcat într-un tricou negru. Părul lui blond-deschis a făcut-o să creadă că este suedez. Se uita la el, uimită de energia pe care o emana. Povestea ceva prietenilor săi, care stăteau în jurul lui ca planetele ce orbitează în jurul Soarelui. Era atâta căldură şi sete de viaţă în felul în care vorbea, încât Irina se întreba cum de toată gheaţa din care era construit barul nu se topea.

A observat-o cum stătea stingheră, într-un colţ al barului, şi a venit la ea. I-a făcut cinste cu un cocktail non-alcoolic. Au râs când au descoperit că amândoi sunt din Bucureşti şi că se vor întoarce în ţară cu acelaşi zbor, pe 2 ianuarie, seara. Au vorbit până spre dimineaţă. Era ceva natural în modul în care treceau de la un subiect la altul, în care se contraziceau uneori, alteori exclamau: „Da, aşa e…”

Au urmat două zile în care au explorat împreună oraşul Stockholm. Se fereau cumva să se atingă. În avion, Victor stătea cu trei rânduri în faţa ei. Îi auzea, de la acea distanţă, vocea puternică, dar şi caldă. Vorbea cu bărbatul ce stătea lângă el ca şi cum l-ar fi cunoscut de o viaţă.

A surprins-o, la ieşirea din aeroport, unde o aştepta. A luat-o în braţe şi a sărutat-o, scurt, pe buze.

În două săptămâni, s-a mutat la ea. Alături de el, a trăit cea mai călduroasă iarnă din viaţa ei. Nu înţelegea uneori de unde are atâta energie. Era o provocare să ţină pasul cu el, mai ales că era o persoană preponderent introvertită. Victor o făcea însă să iasă din zona ei de confort, fără să simtă asta. Transforma întreaga lume într-o scenă doar a lor.

Până într-o zi caldă de mai, când Irina s-a întors acasă de la muncă, iar Victor stătea în pat, învelit. În cameră era întuneric, trăsese draperiile. S-a speriat şi l-a întrebat dacă se simte rău. A primit ca răspuns un mormăit de: „vreau să dorm.”

Timp de două zile, nu l-a putut scoate din acea stare. Încerca să fie ea cea care vine cu propuneri noi, incitante, dar era ca şi cum ar fi vorbit cu un perete. Când a sunat-o pe sora lui mai mare să o întrebe ce se întâmplă ( deşi, în sinea ei, bănuia), tânăra a oftat la telefon şi a invitat-o la o cafea. I-a povestit de primele semne ale tulburării bipolare, pe care Victor le-a manifestat când avea vreo 14 ani. Cum întreaga lui adolescenţă a fost un roller-coaster marcat de perioade în care accepta medicaţia şi perioade în care fugea de acasă. Cum, de câţiva ani, se ascundea de lume în episoadele depresive, dar mereu revenea, cu zâmbetul pe buze, în sânul familiei.

Irina s-a întors într-un apartament gol. Pe masa din bucătărie se afla o vază cu petunii, alături de un bileţel pe care scria: „Meriţi flori de mai şi căldură.” Şi-a şters o lacrimă stingheră. Ar fi ştiut cum să se descurce şi cu gheaţă, nu doar cu soarele care o topeşte.

Mulţumesc pentru body-ul roz, dar…

tumblr_m9tol6w2ju1qf8dl1o1_500   Până să aflu că voi avea o fată, nu prea am acordat atenţie raioanelor de hăinuţe pentru bebeluşi din hipermarketuri/magazine. După ecografia de trimestrul doi, când am primit această veste, au început să mă doară ochii de atâta roz.

Aproape toate hainele sunt roz, iar eu stau uneori şi mă întreb:

Unde este roşul? Intens, al macilor, sau cu tente cărămizii? Ce ar aminti uneori de pasiunea ce o să îi facă, peste ani de acum încolo, să îi vibreze sufletul?

Dar verdele? Deschis, viu, proaspăt, al naturii, ori închis, ce dincolo de vitalitate ascunde un anumit mister?

Unde este albastrul? Clar, limpede, al cerului de vară, ce ar vorbi despre libertatea ei? Sau închis, regal, în zilele când ar dori să păşească cu eleganţă?

Unde sunt nuanţele de maro? Maro-ul pământului fertil?

Dar galbenul şi portocaliul? Solare, pline de viaţă?

Unde se ascunde rafinamentul, dar şi melancolia din nuanţele de mov?

Unde este albul, ce poate că dincolo de puritate vorbeşte despre începuturi?

Şi, în ultimă instanţă, unde este negrul care uneori denotă eleganţă şi felul în care păşeşti în lume fără să te intereseze de ce ar spune despre tine, alteori exprimă faptul că simţi întreaga lume pe umerii tăi precum Sisif?

Dacă ea va simţi, uneori, că o caracterizează această „drăgălăşenie” a rozului, foarte bine, va fi liberă să îl poarte. Pentru că da, va fi şi roz.

Dar nu va fi numai atât. Nu va putea fi limitată la această culoare, pentru că va fi mai mult decât însuşi curcubeul. Un caleidoscop de trăiri şi senzaţii, intense, uneori contradictorii, lumină şi întuneric, linişte şi haos.

Aşa că, mulţumesc de pe acum pentru body-ul roz pe care i-l vei aduce, dar nu o limita doar la asta. E ca şi cum ai limita întregul Univers la un singur atom.

După o vreme…(VI)

1e4bc49701eed5849d8da9332b304c50Majoritatea relaţiilor încep, cumva, în ritmul piesei „Shape of you” a lui Ed Sheeran. Ne îndrăgostim întâi de trupul celuilalt. Nimeni nu îşi poartă personalitatea în buzunarul blugilor ori scheleţii din dulap atârnaţi de nodul cravatei. La început, ne atrage atenţia ceea ce celălalt, involuntar sau nu, poate exprima prin trup. Nuanţa zâmbetului. Sclipirea din privire pe care nu ştim cum să o interpretăm. Felul în care râde. Cum păşeşte, cum dansează, cum se exprimă pe sine prin corp.

După o vreme, infatuarea de la început, „îndrăgosteala”, se maturizează. Când, întins pe pat lângă celălalt, nu te mai simţi neapărat ca un adolescent excitat, ci „acasă.” Un acasă care nu are legătură cu încăperea în care te afli, ci cu persoana care stă întinsă lângă tine. Un „acasă” care s-a construit treptat, pe măsură ce ai descoperit personalitatea celuilat şi ai dat chiar de câţiva scheleţi din dulap.

În acel moment, poţi alege să pleci. Să descoperi un alt trup, să te intrige nuanţa altui zâmbet. Sau poţi alege să rămâi şi, treptat, cu fiecare zi care trece, să te minunezi uneori cum ritmul din „Shape of you” s-a transformat în „Thinking Out Loud.”

Ce să nu întrebi o femeie gravidă…

92c66bd366575d2e0cd5fa46dd3c6a8a    „Te-ai îngrăşat”/”Ce mare te-ai făcut”.

Presupunând că nu facem parte din categoria celor despre care aproape că ai spune că nu sunt gravide, dacă nu ai observa că au burtă, ştim asta foarte bine. Oglinda şi cântarul sunt duşmanii noştri în această perioadă, şi de fiecare dată când urcăm scările gâfâind, suntem conştiente de faptul că, da, ne-am îngrăşat.

„E o perioadă magică/minunată/unică”.

Nu e nicio magie aici, sau vreo minune. E ceva natural, pur biologic, şi cu siguranţă nu atât de strălucitor precum e prezentat în filme sau reclame. Nu e nicio minune în greţurile de la început ori în felul în care, în ultimul trimestru, simplul fapt de a te întoarce de pe o parte pe alta în somn devine o treabă complicată. Da, conexiunea pe care o stabileşti încă din perioada sarcinii cu fiinţa căreia îi vei da viaţă e minunată, dar sarcina, în sine, e biologie.

„Nu ar trebui să mănânci asta!”

„Asta” poate fi orice. Sushi, chipsuri, îngheţată de la Mcdonalds, pizza, shaorma. Nu ştiu cum se face, dar, când văd o femeie gravidă, toţi se transformă brusc în doctori/nutriţionişti experimentaţi.

„Trebuie să mănânci cât pentru două persoane!”.

Din aceeaşi categorie ca remarca de mai sus. Nu, trebuie să mâncăm cât să ne săturăm! Că, uneori, mai întrecem măsura, nu e că trebuie să mâncăm cât pentru două persoane.

„Nu ar trebui să faci efortul ăsta/ Dă-mi mie plasa/ghiozdanul etc.”

Deşi, treptat, pe parcursul celor nouă luni, îndeplinirea anumitor activităţi fizice devine mai greoaie ( aici, depinde mult şi de constituţia fizică a fiecărei femei, de dinainte să rămână gravidă), a fi gravidă nu este un handicap.

„Când naşti?”

La întrebarea asta, personal, singurul răspuns la care mă gândesc este „Mâine.”

„Cum o să naşti? ( iar dacă răspunsul este: „Dacă totul merge bine, natural”, întrebarea se continuă cu: „Şi, nu ţi-e frică?”

Nici aici nu există răspunsuri potrivite. De asemenea, reciproca este valabilă şi pentru întrebările care sugerează o anumită judecată a alegerii de a naşte prin cezariană, în lipsa unei probleme care ar face imposibilă naşterea naturală.

„Mişcă bebele?”, întrebare însoţită uneori de „Şi, cum se simte?”

Ăsta este unul dintre lucrurile imposibil de descris în cuvinte. Face parte din biologicul, naturalul experienţei, dar îl transcede cumva. E ceva unic, pentru fiecare femeie.

Mai sunt şi alte întrebări, cu siguranţă. Pe acestea le-am auzit personal.

Mamelor din viata noastra…

Exista „mame” care isi asuma acest rol cu mult inainte de a deveni mame, poate pentru un frate mai mic, poate pentru alta persoana sau chiar animal, si mame carora le ia ceva sa accepte fiinta careia i-au dat viata.

Mame care in fiecare duminica pregatesc prajituri, tarte sau torturi, si mame care cumpara „Prajitura casei”.

Mame care uneori „sufoca”, alteori sunt exact ca mana care tinteste cu o sageata spre infinit.

Mame casnice, cu tricouri adesea patate, si mame corporatiste, care asista prin skype la serbarea de sfarsit de an.

Mame care nu au reusit sa mai slabeasca dupa nastere si mame zvelte. Cu vergeturi pe corp sau cu trupul ferm.

Mame care au alaptat si mame care nu au putut sa alapteze.

Mame care uneori si-ar dori sa poata fabrica o bula in care sa isi bage copilul pentru a-l proteja de microbi si mame care sar primele in balta de noroi.

Mame stresate. Ori libertine. Tinere sau mature.

Mame singure. Mame care mai sunt si sotii.

Mame care ies cu copiii in padure sa caute spiridusi si mame care ii invata ca orice nu are utilitate practica e inutil.

Mame severe, adevarati munti. Mame blande, moi, ce iti amintesc de caldura vetrei. Mame libere si noncomformiste, ca un rau salbatic, ca o cascada.

Exista mame si mame. Dar pe toate le leaga faptul ca stiu cum e sa iti simti o mare parte din inima cum umbla in afara ta, strigandu-te „mama”. 

Deja străină

Tricoul ăla vechi a fost singurul lucru pe care am uitat să îl iau cu mine, în ziua în care am plecat din garsoniera în care locuia. Un tricou negru, larg pentru o fată de statura mea, pe care l-am cumpărat cu mulţi ani în urmă, care şi-a îndeplinit menirea de haină de stradă şi a devenit apoi haină de casă.

Mi-am amintit de tricou după vreo două luni după ce ne-am despărţit. Am vrut să mai pictez ceva, mi-am prins părul într-un coc rebel şi mi-am amintit cât de confortabil mă simţeam când pictam îmbrăcată în tricoul negru. Pe o mânecă, era pătat de acuarelă verde.

Am mers pe jos spre locuinţa lui, încercând să nu mă gândesc la nimic. Nici la posibilul moment al revederii ( o mare parte din mine spera să nu îl găsesc acasă), nici la faptul că poate a aruncat tricoul. Pentru că a fost prima haină pe care am adus-o atunci când mi-a spus să rămân peste noapte la el. Pentru că mirosea a sex, a sos de nachos şi a toată povestea noastră scurtă. Pentru că eu, în locul lui, l-aş fi aruncat sau poate aş fi tras de el, transformându-l în cârpă de şters praful.

Am sunat la uşă, rugându-mă să nu răspundă nimeni. Mi-a deschis o tânără blondă, absolut superbă. Semăna puţin cu el. Pe un ton glacial, am întrebat-o:

-Andrei este acasă?

-Nu, dar o sa ajungă în jumătate de oră!

M-a lăsat să intru în casă. În cameră era aceeaşi dezordine caracteristică lui, dar din dezordinea aia lipseau lucrurile mele. Pe scaunul unde îşi ţinea numeroase haine, obişnuiau să rătăcească tricouri şi cămăşi de ale mele. Pe birou, stăteau împrăştiate, printre pixurile şi diverse notiţe de ale lui, desene de ale mele, tuburi de acuarele aproape terminate, agrafe şi rareori articole de machiaj. Cumva, dezordinea aia nu avea sens, acum, când era doar dezordinea lui. Era ca şi cum, atunci când am plecat, în grabă, strângându-mi repede lucrurile într-un rucsac, după o ceartă stupidă, am dezintegrat un univers. Toate mecanismele prin care, în cele două luni m-am încăpăţânat să nu dau vreun semn de viaţă s-au dezintegrat şi ele.

M-am aşezat pe canapea. Blonda a ieşit din bucătărie şi mi-a întins o cană de ceai de ghimbir. Am băut dintr-o suflare aproape jumătate de cană, fără să mă întreb de unde ştia că este ceaiul meu preferat. Observam lipsa altor haine de femeie printre lucrurile lui şi mă gândeam că este pur şi simplu o simplă aventură, genul acela de femeie perfectă care ghiceşte ce ceai preferi doar uitându-se la tine.

-Mi-a povestit multe despre tine! mi-a spus, parcă citindu-mi gândurile. Sunt verişoara lui, a adăugat, puţin amuzată.

Am râs, nervoasă. Confesiunea ei mi-a ridicat o piatră de pe inimă.

-O să caut un tricou vechi de al meu…L-am uitat, atunci când am plecat.

Chiar în acel moment, Andrei a intrat în casă. Ieşise la alergat, îmbrăcat în tricoul meu, care îi cădea perfect pe trup.

-Eu o să plec…a şoptit verişoara lui.

I-am auzit glasul de undeva, de departe. Ne uitam unul la altul ca şi cum cele două luni nici nu ar fi trecut. Ar fi trebuit să îmi reproşeze că am plecat aşa, brusc, după o ceartă, refuzând apoi două luni să îi mai răspund la apeluri sau mesaje, refuzând să îi ofer, la urma urmei, certitudinea despărţirii. Ar fi trebuit să mă justific că, uneori, asta e o meteahnă de a mea: să plec, pur şi simplu, când lucrurile devin mai complicate. Însă ne uitam unul la altul, fără să ne mai săturăm de asta.

-Mi-am amintit cât de mult îmi place să pictez în tricoul ăsta…Şi că l-am uitat aici! am rupt tăcerea plină de cuvinte dintre noi.

S-a dezbrăcat de el şi mi l-a dat. Mirosea a tot efortul pe care tocmai ce l-a depus când a alergat, dar nu mi-a păsat de asta. M-am dezbrăcat de cămaşa pe care o purtam şi m-am îmbrăcat în tricou. Am aşezat apoi cămaşa pe scaunul unde îşi ţinea numeroase haine, restaurând puţin ordinea firească a lucrurilor.

-Mă duc să fac un duş, apoi o să ies să îţi cumpăr acuarele…

Am vrut să îi spun atâtea lucruri, dar privirea lui mi-a dat de înţeles că nu îşi au rostul. Că, într-un fel, m-am întors acasă.

( în această categorie, voi posta mici povestiri inspirate de anumite cântece. Am început cu melodia: