Gen90 iese în tipare!

Pentru mulţi oameni, Gen90.net ar putea însemna doar un alt site în care mai citesc diverse articole, unele cu care sunt de acord, altele nu, unele la care se gândesc puţin când sunt prinşi în trafic, altele pe care le uită imediat- un altfel de blog colectiv. Dar pentru noi, toţi cei implicaţi într-un fel sau altul, e mai mult decât atât.

Gen90 înseamnă vocea noastră şi respectarea diverselor opinii, reprezintă o comunitate unde ştim că putem întotdeauna să ne exprimăm din inimă convingerile, dezamăgirile, speranţele.

Iar, după un an de zile, echipa conducătoare a acestui proiect face un nou pas, în lansarea cărţii gen90, un anuar cu cele mai reprezentative articole. Pot să spun că sunt mândră că fac parte din acest proiect şi de abia aştept lansarea de mâine de la Palatul Şuţu pentru a mă bucura de surprizele organizatorilor şi de o seară petrecută într-un mediu al tinerilor care nu neagă trecutul, privesc cu ochi realişti prezentul şi au încredere într-un viitor mai bun.

Din confesiunile unei fete cuminţi

Sunt o fată cuminte.

Am, ca fiecare om, propriii mei demoni, pe care încerc pe cât pot să îi controlez…Dar nu ştiu, unele nopţi parcă sunt făcute ca ei să preia controlul.

Nu ridic tonul când mă enervez. De fapt, eu nu mă enervez, mă întristez.

Nu sunt elegantă şi nu ştiu să merg pe tocuri. Viaţa nu va fi niciodată pentru mine o paradă, un spectacol unde eu să fiu diva după care întoarce capul toată lumea, ci mai degrabă un vals dansat când nimeni nu e în sală, o plimbare într-o seară târzie de toamnă, cu paşii pierduţi în covorul de frunze.

Nu încerc să îl controlez şi nu mă aştept să fiu prioritatea lui, să mă pună înaintea altor lucruri. Dacă uneori mă entuziasmez şi fac planuri care ne includ,  e pentru că ăsta e felul meu de a iubi puţinele persoane pe care le iubesc: intens, cu entuziasm.

Cred că fiecare om are momentele lui de sălbăticie. Şi în timp ce trec prin viaţă văzând cum ceilalţi le manifestă, parcă cu disperare, în afara lor, mă mir uneori că nimeni nu îşi dă seama cât de sălbatică poate fi o privire distantă a mea sau un zâmbet misterios, apărut nu datorită evenimentelor exterioare, ci a vibrării sufletului meu. Momentele mele sălbatice nu le auzi, nu le observi decât dacă eşti foarte atent. Nu sunt flăcări pârâind în noapte, ci tăciuni care ard în linişte şi constant.

Tot ce sunt şi ce voi fi vreodată este o fată cuminte. Nu am să pozez niciodată pe prima pagină a unei reviste un chip de păpuşă sau un corp trăznet, ci am să fiu în culise, alegând cuvintele. Pentru că, să vă spun ceva despre cuvinte…Când frumuseţea păleşte, ele rămân. Când totul se destramă în jurul tău, cuvintele rezistă. În haos, în nebunie, în nopţile cu demoni mult prea mari, ele sunt acolo. Te dor şi te alină cu fiecare literă.

Oase fragile

Avea părul negru, dar parcă de funingine, nu de abanos. Ai fi zis că ştia că trebuie să îl lase liber, pe umeri, să o ardă, dar întotdeauna şi-l strângea într-o coadă de cal.

Se plimba prin campus, de una singură, părând moartă într-un mod plin de viaţă. Era mai multă viaţă în ochii ei aproape cenuşii şi ştinşi decât în toate privirile frenetice, pierdute în haos ale celorlalţi studenţi. Nasul mic şi buzele pline îi confereau o alură de păpuşă de porţelan, dar felul în care se plimba, păşind calm, îţi dădea impresia că era una spartă în bucăţi care, deşi lipite la loc, erau menite să rămână mereu stricate.

Când o întrebai ceva, îţi răspundea liniştit, cu o voce şoptită, dar disperată într-un fel care îţi făcea pielea de găină. Iar faptul că se pierdea în nişte haine negre, chiar şi când razele soarelui ameninţau să ardă pământul- te făcea să fugi de lângă ea.

În zilele de vară, purta mereu maieuri care lăsau să se vadă un tatuaj, pe umărul drept, încrestat în carne. Parcă mai viu decât întreaga ei făptură. O singură literă demonică. Când o întrebai ce semnifică, se uita la tine cu cărbunii din ochi luptând să se aprindă, răbufnind, dar ridica din umeri şi răspundea că preferă să nu vorbească despre asta.

În catalogul cu pozele de la absolvirea facultăţii, printre toate acele chipuri vesele şi nepăsătoare ea ilustra faptul că există unele pierderi peste care nu treci, care te fac şi pe tine să dispari- adânc în sufletul tău.

Dacă s-ar fi uitat cineva pe poza din prima zi de facultate, ar fi văzut o prinţesă cu părul de abanos, strălucitor, lăsat liber pe spate, şi un umăr alb şi fragil.

Dacă societatea ar vorbi

 

Către toţi aceia care nu se potrivesc cu ceea ce vreau eu să fiţi…

Sunteţi atât de tineri…Toţi rebelii, toate grăsanele, prostituatele, toţi schilozii, faliţii, drogaţii, împiedicaţii mei! Aşteptaţi să vă încurajez, să vă învăţ să vă împăcaţi cumva cu insecurităţile care va măcină sufletul? Adevărul e că nu fac decât să alimentez aceste insecurităţi cu o satisfacţie perversă. Vă primesc în braţele mele doar pentru că am nevoie să mă distrez pe seamă cuiva, bufonii mei, oile mele negre, rătăcite! Gloata mea de rataţi, de inadaptaţi, cât iubesc să vă fac viaţa mizerabilă!  Să mă urâţi şi să mă refuzaţi; să mă priviţi cu o indiferenţă care vă anihilează; să încercaţi din răsputeri să obţineţi acceptarea mea, pe care am să v-o refuz atâta timp cât nu jucaţi după regulile mele, fortându-vă să înghiţiţi atâtea umiliri!

Ce vârstă minunată! Cum vă tresare sufletul de emoţie şi totodată înfiorat de pasiune când auziţi cuvinte precum Adevăr, Cinste, Iubire! Cât de intensă este energia tinereţii care vă face ochii să strălucească! Ce vise măreţe aveţi, cât de nesăbuiţi sunteţi, fiind gata să riscaţi totul pentru ele! Vă e atât de fragil trupul pentru sufletul pe care îl purtaţi…Ah, câtă naivitate am de exploatat, cât spirit dionisiac de înfrânt! Am să vă spulber toate visele, am să distrug toată credinţa în concepte ideale, pentru care tinereţea voastră e dispusă să se sacrifice; prin tot ce voi interprinde, toate sacrificiile voastre vor fi în van, nu vor modifica nimic din structura mea. Oricât de entuziaşti aţi fi, oricâte persoane atrageţi de partea voastră, eu am avantajul mulţimii care mi s-a conformat…Prin ea vă voi distruge. Uneori, vă voi oferi iluzia unei victorii, impresia că lumea vă înţelege idealurile, că e cutremurată de ele, pentru că apoi să privesc cum vă prăbuşiţi din înălţimile pe care le-aţi atins în hăul mizeriei mele. Am să torn gheaţă peste sentimentele voastre sincere, am un bisturiu nu doar pentru corpurile voastre, ci şi pentru Iubirea în care credeţi. Îi voi modela măreţia în meschinării. Am să lupt să vă golesc privirea de orice sclipire dionisiacă. Vă vreau letargici, nişte marionete în mâinile mele. Mă sfidaţi prin originalitate, şi urăsc să fiu sfidată. Vor exista câţiva naivi care vor refuza să se lase transformaţi de mine, care vor rămâne la fel de idealişti…În marea majoritate a cazurilor, vor suferi de foame şi de abia vor trăi de pe o zi pe alta.

Că să fiu mulţumită de voi, trebuie să fiţi o falsă versiune a voastră înşivă. Nu mă interesează persoanele voastre decât în măsura în care le pot modela după bunul plac, în cazul fiecăreia în alt mod, folosindu-mă de toate mijloacele pe care le am. Va făurec măşti şi vi le vând convingandu-vă că faţa voastră nu este de ajuns. Nu am zâmbete pentru pistruii voştri. Am bisturiu. Nu am admiraţie pentru cârlionţii voştri. Am plăci de îndreptat părul. Nu am acceptare pentru tatuajele şi coafurile voastre extravagante. Am strâmbături din nas. Fetelor? Sunteţi la o vârstă în care trebuie să vi se spună că sunteţi în regulă aşa cum sunteţi, voi, acelea scunde, cu câteva kilograme în plus ori schiloade. Nu fac decât să promovez un ideal de frumuseţe în care nu vă veţi regăsi niciodată, alimentând un respect de sine scăzut, fortandu-vă să va băgaţi degetele pe gât ori, în cele mai fericite cazuri pentru mine, să vă automutilaţi, atacandu-vă celulita că o boala a pielii.

După cum am mai spus, unii dintre voi sunt rebeli. Câţiva dintre aceşti rebeli se distrug singuri, prin tot felul de acte de teribilism ori prin anumite vicii, nu e nevoie să mă mai chinui eu să fac ceva. Mai sunt şi aceia care îşi poartă în sine revolta, se îmbolnăvesc de un fel de ulcer sufletesc pentru că ceva din ei îi opreşte să se manifeste, se izolează într-un auto-exil.

Însă, prefer să îi chinui pe aceia dintre voi slabi, împiedicaţi, care încearcă, bieţii de ei, din răsputeri, să se integreze, dar sunt atât de stângaci, arată atât de greşit ( faţă de imaginile promovate de mine ca fiind modele), încât de fiecare dată cad în ridicol.

Şi să nu cumva să daţi vina pe mine. Dacă e vina cuiva, e vina voastră, a oamenilor care au puterea de a mă structura într-un anume fel, dar şi-au vândut sufletul unor iluzii. Voi, toţi oamenii care v-aţi vândut sufletul unor cine ştie ce iluzii, fortandu-mă să le alimentez creeând altele, mai puternice, voi vă ucideţi tinerii. Nu eu. Nu eu v-am făcut aşa cum sunteţi, voi m-aţi structurat după chipul şi asemănarea voastră. De fiecare dată când un tânăr se sinucide, ori se trezeşte brusc şi trage în colegii lui prin campusuri, eu sunt de vină. Aţi uitat că nu sunt decât voi toţi la un loc?

Vă întreb…Unde eraţi când am strigat după nişte Oameni, în adevăratul sens al cuvântului? Când tot ce v-am cerut a fost să conştientizaţi că trăiţi cu toţii pe o planetă care pulsează de viaţă, poate singură din Univers, şi să respectaţi asta? V-aţi pierdut în plictiseală, aţi amorţit în indiferenţă, folosiţi în van cuvinte mari, sub care ascundeţi interese meschine, v-aţi dezbrăcat sufletele de orice urmă de moralitate, şi aşteptaţi salvarea din partea mea? Vă rugaţi unui Dumnezeu în care nu credeţi pentru nişte lucruri care nu contează, şi vă miraţi că nu vă răspunde nimeni? Şi m-aţi construit în aşa fel încât să vă distrug tinerii, placându-mi asta, când tinerii sunt singurii care va mai pot salva?