„Lumea ma judeca ca is slaba”

           Draga mea, nu contează. Fii cum vrei să fii, pentru că lumea o să te judece oricum.

O să te judece şi mai ales o să te invidieze dacă eşti slabă fără să faci nimic în privinţa asta. Dacă, având metabolismul rapid, poţi mânca oricând pizza la 12 noaptea şi friptură cu cartofi prăjiţi şi să ai aceeaşi siluetă zveltă.

Te va judeca dacă este o alegere a ta. Disciplina, efortul pe care îl depui pentru a te menţine slabă, în ciuda unui metabolism poate mai lent, o să fie criticat. Ce, nu ai auzit de „only dogs go for bones”? Nimeni nu o să vrea să audă despre cum trebuie să ieşi la alergat pentru că ţi-ai permis să mănânci două felii de tort în loc de una. Or despre cum încerci să nu faci excese. Se vor uita urât la coapsele tale subţiri şi la cum poate că ţi se văd coastele.

O să fii judecată dacă ai o greutate normală, pentru că asta înseamnă că nu te pot încadra într-o anumită „anomalie.” Şi aşa, ai să fii plictisitoare.

Dacă eşti plinuţă, să nu îi crezi când or să te încurajeze că e bine aşa cum eşti. Ziua îţi vor arăta articole despre cum să te accepţi aşa cum eşti şi vor dansa cu tine pe ritmurile melodiei „All about that bass”, noaptea îţi vor strecura sub pernă „Sfaturi de cum să slăbeşti 10 kilograme într-o lună.”

Doamne fereşte să fii grasă! Rareori vei auzi critici adresate direct, răspicat, însă, cum îţi întorci privirea, îţi vor judeca, în şoaptă, plinătatea coapselor şi faptul că porţi mărimea XL.

Nici dacă eşti supraponderală nu ai să scapi de această judecată.

Pentru că asta ştim să facem cel mai bine. Judecăm, încălţaţi în pantofi confortabili, modul în care cei din jurul nostru aleargă, desculţi. ŞI oricum ar alerga, ni se pare că e loc de mai bine.

Aşa că, fii cum vrei să fii, slabă, plinuţă, grasă. Atâta timp cât simţi că asta ţi se potriveşte. Lumea o să te judece oricum, aşa că măcar să te simţi bine în timp ce îţi alergi propria cursă.

Pe drumuri de iubire

Te-aş iubi în Sahara, cu fiecare pas care arde, în ciuda arşiţei care ne-ar dezintegra celulele. Prin furtuni de nisip, miraje, şi sticla de apă împărţită cu grijă, cu tălpile care se afundă în nisip, mi-aş aminti că, fără să pârjolească totul, ceva din sufletul meu în legătură cu tine emană o căldură asemănătoare.

Te-aş iubi in Antarctica, dincolo de mâini îngheţate şi buze crăpate de frig, în ciuda gerului care ne-ar forţa trupul să dea tot ce e mai bun din el pentru a supravieţui. În marea de alb ca o forţă care anihilează orice urmă de viaţă, tremurând la marginea focului, mi-aş aminti că fără să-mi amorţească sufletul aşa cum frigul de acolo mi-ar amorţi trupul, ceva din mine în legătură cu tine îmi aduce aceeaşi linişte ca în infinitul ăsta de gheaţă.

Te-aş iubi în bocanci şi echipament de munte, cu fiecare pas şovăitor pe poteci de granit, cu fiecare căzătură, amintindu-mi că tot ceea ce simt e caracterizat de aceeaşi alteranţă deal-vale şi că nu are un scop final, un vârf unde ai putea ajunge şi spune: „Gata, de aici nu mai am nimic de descoperit”.

Te-aş iubi în costum de baie, la malul mării, cu fiecare clipă în care anxietatea m-ar face să cred că toţi de acolo îmi judecă imperfecţiunile trupului, până să îmi amintesc că nu îmi pasă, atâta timp cât tu le accepţi.

Dar cel mai bine te iubesc în camera ta, îmbrăcată în tricouri vechi de ale tale, unde putem doar să fim, abandonând măştile sociale.

Călătoriţi împreună….

Călătoriţi împreună.

Doar voi doi, cu rucsacurile în spate, o hartă în mână şi dorinţa de a descoperi locul pe care îl viziţaţi dincolo de ea.

Mergeţi pe străzi necunoscute, observaţi viaţa oraşului în care vă aflaţi, cum vibrează acesta prin arhitectură, muzică, artă, mâncare, şi în această călătorie vă veţi descoperi unul pe altul, într-o altă lumină. A noului, necunoscutului, şi cum luminează asta chipul celuilalt. A locurilor în care „acasă” şi confortul patului unde puteţi sta dezbrăcaţi în miezul zilei sunt înlocuite cu răceala paturilor din hostele, unde nu vă puteţi permite momente intime. Dar cât de bine se va întări legătura dintre voi, prin momentele de spontaneitate şi de sincronizare atunci când veţi fi turişti, amândoi! Când veţi vedea entuziamul celuilalt atunci când ajunge într-un loc care îi place, când veţi încerca să aflaţi cum să ajungeţi la un obiectiv, când veţi comanda curioşi o mâncare de care nu aţi mai auzit până atunci…

Nu va fi doar lapte şi miere. Vor fi mici ciondăneli de „hai să vedem asta!, „ ba nu, hai să mergem aici!”. Dar veţi ajunge la compromisuri. Veţi arunca de la unul la altul responsabilitatea de a vorbi cu străini atunci când aveţi nevoie de informaţii. Vă veţi certa când unul vrea să mănânce, celălalt să îşi continue itinerariul stabilit pentru acea zi.

Dar toate astea nu vor strica frumuseţea descoperirii iubirii în explorarea lumii. Călătoriţi împreună, şi apoi întoarceţi-vă, descoperind, de fiecare dată, că acasă nu e doar un loc, acasă e oriunde în lumea asta atunci când aveţi privilegiul de a vă adora şi enerva unul pe altul.

Ceai sau cafea?

Nu pot spune că prefer ceaiul sau cafeaua, pentru că îmi plac amândouă.

Îmi place ceaiul pentru că înseamnă acea senzaţie de liniştea căminului. După toată goana, toate uşile trântite prea tare şi vorbele spuse aiurea pe care le auzi în decursul unor zile, toate claxoanele şi îmbrâncirile fără niciun „mă scuzaţi”, te întorci acasă şi bei o cană de ceai. Ceaiul e momentul ăla când lumea din afară cu tot tumultul ei nu te mai interesează pentru câteva minute. E sunetul ploii sau frigul zăpezii, roşeaţa mâinilor care trebuie încălzite şi o carte bună.

Cafeaua, în schimb…Nu îmi place pentru că ar fi indispensabilă. Pot să treacă zile, săptămâni întregi fără să beau. Nu e acel ceva care mă face să funcţionez dimineţile. Îmi place cafeaua pentru acea senzaţie de agitaţie pe care mi-o oferă. Diferită de agitaţia exterioară, de claxoanele şi graba lumii. E o agitaţie interioară. Lumea din afară merge în continuare în ritmul ei, tu pentru câteva secunde eşti dincolo de ea. Cafeaua e ploaia de care nu vrei să te ascunzi la căldura şemineului, ci pe care vrei să o simţi lovindu-ţi pielea cu tot ce are ea mai rece şi neîndurător.

Cafeaua e toată lumea pe care vrei să o explorezi şi mai mult de atât, iar ceaiul e acel „acasă” unde te întorci întotdeauna.

Nu pot spune că prefer ceaiul sau cafeaua pentru că îmi plac amândouă, iar să îl iubesc pe el înseamnă amândouă în acelaşi timp.

Amăgiri printre cuvinte

Uneori, simt că o parte din mine va fi mereu rătăcită într-o lume a cuvintelor – fascinată, atrasă şi în acelaşi timp speriată într-un fel de ele.

Nu vreau să le prind şi să le aranjez după bunul meu plac în fraze care să curgă ca nişte râuri, nestăvilite, într-o formă şi armonie perfectă, pentru că în lumea asta sunt sălbatice, se aranjează după cum vor ele.

Alerg printre ele, le simt întreaga putere pe care o au de a concentra universul într-o literă, în milisecunda cu care rosteşti, mai încet, r-ul din „dor” după ce la început strigai celelalte litere, şi cum r-ul ăsta frânt conţine în el speranţă, aşteptare, tristeţe, patimă, nostalgie, cum „dorul” de pe foaie nu e doar o adunare de caractere, nu e cerneală…E ceva din tine. Şi dacă un cuvânt poate face asta….Câte pot face o propoziţie, un paragraf, o pagină întreagă! Scriitorii se joacă cu aceste cuvinte, le aranjează în moduri inedite, iar acea parte din mine e prinsă în lumea asta- vreau să le înţeleg joaca.

Sunt acolo, printre lacuri, munţi şi câmpii de cuvinte, neprinse de scriitori, le simt fără a le înţelege, le caut pe unele dar le găsesc antonimele şi nu mă gândesc decât că trebuie să se găsească, pentru că am o slăbiciune pentru oximoroane…Şi uneori le strig că aş vrea şi eu să mă joc cu ele, să le aranjez astfel încât să distrug şi construiesc din nou regate, să sparg munţi în două şi să despic mări, dar nu mă ascultă.

Iar la sfârşitul zilei, goana asta mă lasă obosită de prea mult pustiu.

Un fel de hartă a lumii

Când mă simt blocată în acest orăşel prăfuit, pierdut pe harta lumii şi neştiut de nimeni, ajunge să mă uit în ochii tăi şi să văd acolo Antarctica luptându-se cu Thailanda. Gheaţa rece, fără sfârşit, ce convieţuieşte cu exotimul plin de patimă.

Îmi plimb degetul pe mâna ta şi parcă mă plimb pe străduţele încărcate cu istorie a oraşelor vizitate de mii de turişti.

Aluniţele tale sunt toate insulele de pe harta acestei lumi.

Cel mai mult îmi place când urc încet degetele pe şira spinării tale, escaladând Everestul. Iar când ajung să poposesc pe un umăr, sunt pe acoperişul lumii.

Apoi, când mă plimb pe străzile acestui orăşel şi mă simt iar blocată, îmi amintesc că în tine pot găsi lumea întreagă.

Suflete de iulie

S-au cunoscut într-o zi toridă de iulie, când natura îşi arată cu neruşinare toate splendorile, când totul e aur şi lumină. El avea părul castaniu, roşiatic în bătaia razelor de soare, primul lucru care i-a atras atenţia. Ea avea părul negru care contrasta într-un mod straniu cu vulcanul din ochii ei.

Căldura de afară era nimic pe lângă explozia din sufletul lor. Părea că o forţă stranie îi atrage unul spre altul, nu se puteau împotrivi.

S-au iubit frenetic, cu pasiunea unor adolescenţi care ştiu că nu au nimic de pierdut. Mai iubiseră până atunci, sau cel puţin aşa au crezut.

Iubirea lor era ca o flacără, ardea pe oricine încerca să se aproprie prea tare. Dar, mai ales, era ca o pasăre care nu putea fi ţinută într-o colivie. Nu era destinată să fie trăită între patru pereţi, în intimitatea unui cămin edenic. Trebuia arătată lumii, strigată, era destinată să sperie, să şocheze. Iubirea lor nu era genul care să poarte pulovere într-o zi ploioasă, şi să urmărească filme, ci care să înoate dezbrăcată în mare. Plajele, oraşele lumii, cafenelele, teatrele, existau pentru ei ca un decor perfect.

Şi-au luat la revedere într-o zi mohorată de noiembrie. Frigul nu era pentru ei. În gheaţă, flacăra din inimile lor se stingea. Erau genul de persoane care, iarna, nu au nevoie de un trup cald lângă ele, ci de cât mai multe singurătate. Pentru că le e teamă de suflul ei, pentru că sunt nişte copii ai verii.

Aveau să se regăsească, în următoarea vară, ca şi când n-ar fi trecut nicio zi de când ea, strivind cu bocancul o frunză arămie, i-a spus că e prea frig ca să mai simtă ceva. Şi tot aşa, în fiecare vară, ca două suflete născute pentru lumină, nu întuneric.

Verdict greşit

Era frig, atât de frig încât tot ce voiam să fac era să-mi încolăcesc braţele în jurul trupului meu dezgolit şi să mă ghemuiesc într-un colţ al scenei părăsite de mult. Podeaua care scârţâia sub paşii mei şi făcliile care ţineau locul iluminării, amplasate lângă juriu, întăreau aspectul dezolant al clădirii ce semăna cu un bătrân bolnav de moarte, dar care refuza să părăsească această lume, intoxicând lumea cu tusea lui puternică. Dar feţele lor, lipsite de orice emoţie, erau cele mai înfricoşătoare, simţeam cum gerul din încăpere izvorăşte din irisurile lor moarte, care niciodată nu au putut naşte vreo lacrimă. Respiraţia lor sacadată ameninţa să stingă focul din făclii.

Stăteam acolo, în mijlocul scenei, goală, sub privirile lor cercetătoare, privind cum îşi notează impresiile în caietele lor cu pagini îngălbenite, roase de timp precum sufletul lor. Dădeau din cap dezaprobator, înaintea mea intrase pe scenă o alpinistă cu trupul perfect. Scriau cu ură şi aproape că auzeam acele litere, batjocoritoare la adresa trupului meu.

S-au oprit, toţi deodată şi au rostit în cor, ca o fiinţă mecanică, diformă.

-Arată-ne ce ai mai bun.

Aşteptau…Ceva ca să îi facă să spună că sunt aptă pentru a intra în lumea mânuită de ei. Paşi de dans perfecţi, o voce de aur, o minte genială sau să le întind nişte prăjituri cu gust divin. Aşteptau să le vând talentul meu, ca să mă trimită să supravieţuiesc într-o lume ce avea să profite de pe urma lui până ce dintr-o voce de înger avea să rămână doar nişte corzi mecanice şi eficiente.

Dar nu aveam nimic. Începuseră să îşi piardă răbdarea, aşa că am făcut singurul lucru pe care îl puteam face. Mi-am scos inima din piept şi am pus-o pe masa lor şubredă, să o analizeze cu lupa.

-Ce e asta? au întrebat, indignaţi.

-E tot ce am mai bun…

O strângeau, o întorceau pe toate părţile şi strâmbau dezaprobator din nas când vedeau toate peticile cusute, toate tăieturile.

-E doar o inimă! Şi nici măcar nu e netedă.

– Altceva nu am.

Au scrijelit un patru chiar în mijlocul ei. I-am simţit durerea în golul din pieptul meu.

-Te putem trimite în lume aşa, dar te vor distruge. O vor călca în picioare. Eşti sigură că nu ai niciun talent, ceva cu care…poţi supravieţui? Au venit multe fete care şi-au arătat doar trupul gol, dar ăsta era atuu-l lor. Trupul tău e de nota 5. Vei duce o viaţă grea.

Am luat inima de pe masa lor şi mi-am pus-o înapoi în piept. Aproape că nu simţeam semnul lor sângeros. Le puteam spune că au greşit nota, că e o inimă excelentă pentru că fiecare cusătură înseamnă o regenerare împotriva durerii, că puterea ei nu e nobleţe, tărie, ci cumva, speranţă, dar nu ar fi înţeles, aveau ochii prea goi.

Mi-au dat o mantie, iar eu am ieşit în lume, purtând tot ce aveam mai frumos în mine. Eram gata pentru toţi prădătorii ce aveau să muşte din ea, să o înjunghie sau să o calce în picioare. Niciunul nu avea habar că avea să se regenereze, în tăcere, adunând încă o tăietură.

 

Utopii dulci-amare

Cu viziunea ta şi cuvintele mele, putem cutremura lumea.

Ne putem plimba printre oameni, tu cu camera pe umăr, eu cu pixul în mână. Pixul mi-e uşor dar mintea mi-e grea, camera ţi-e grea dar gândurile îţi sunt aripi.

Putem face un film. Să te uiţi la lume şi să o reinventezi în cadrele tale. Să îi arăţi viziunea ta, să o doară realitatea. Iar cuvintele mele să completeze această viziune a ta. O radiografiezi iar eu scriu diagnosticul. Dau voce eroilor tăi, tu erodezi munţi iar eu strig despre cât de mult doare fiecare piatră.

Clişeele…Nu vom putea scăpa de ele, dar vom şti cum să le folosim într-un mod în care nu au mai fost folosite până acum.

Cu viziunea ta şi cuvintele mele, putem prăbuşi Hollywoodul, intoxicându-l de adevăr.

Dacă aş fi bărbat…

Dacă aş fi bărbat, mi-ar plăcea o femeie cu sânii nu foarte mari, dar cu o formă perfectă pentru ca, în garderoba ei, noţiunea de sutien să fie ceva inutil. Sâni jucăuşi, pe care să-i pot acoperi cu mâinile mele în întregime.

O femeie tristă, dar cu privirea încă sclipind de prea multe sentimente. Tristă nu din cauza unei iubiri trecute care a lăsat-o cu inima frântă, ci din cauza unei nostalgii ce şi-a găsit locul perfect în inima ei, după o iubire care nu va apărea niciodată. M-ar iubi din suflet, dar întotdeauna s-ar gândi la o fantasmă din mintea ei, nu acel prinţ pe cal alb, nu ar şti nimic despre el, poate că nici nu ar fi un el, ci doar iubirea în sine. Întotdeauna ar crede că e vorba de mai mult în iubire decât povestea noastră, dar în acele clipe s-ar strânge şi mai tare în mine în nopţile reci iar eu aş îmbrăţişa-o, răbdător.

O femeie proaspătă, cu chip de copil, acoperit rar de machiaj. Dar cu inima sălbatică. O femeie pentru care întreaga lume pare prea mică, prea banală, pentru a-i mulţumi visele şi sufletul din ea, uriaş, plin de viaţă, uneori disperat, dar întotdeauna aparte.

O femeie care să tacă când merge prin lume, şi nu zic asta pentru că aş fi misogin, ci pentru că ar gândi atât de mult, de repede, ar face atâtea conexiuni şi ar pricepe atât de bine lucrurile încât nu ar găsi rostul cuvintelor. Însă, mie mi-ar striga tot ce tace pentru lume şi as asculta-o fascinat.

O femeie ciudată, într-un anume fel. Să nu fie ca restul, să aibă ceva ce o diferenţiază.

O femeie care să aibă o rană în suflet, şi aceasta să o facă umilă dar şi mândră în acelaşi timp.

Aş iubi-o doar pe ea în milioane de feluri. Aş simţi când are nevoie de mângâieri tandre sau mai aspre, când are nevoie să deţină controlul. În serile când e liniştită sau puţin tristă, aş iubi-o încet, aş săruta-o pe gât, aş lăsa ca zorii zilei să ne prindă aşa, dezbrăcaţi şi transpiraţi. În serile când e agitată, aş lăsa-o pe ea să stea deasupra şi să îşi descarce toţi nervii. Iar în acele seri când observ o sclipire sălbatică în ochii ei, patul ar scârţâi mai tare decât în alte seri, iar părul ei ar fi mai ciufulit la final.

Dragostea mea nu ar trece prin stomac, nici mai jos de el, nici nu mi-ar invada mintea. Dragostea mea pentru ea ar fi în inima mea, fără motiv, fără să ştiu de ce, fără să vreau şi să aştept nimic, în ciuda tuturor defectelor ei.

Nu aş îngrădi-o, nu aş gândi că rolul ei e să stea închisă între patru pereţi. M-ar speria dacă ea ar gândi asta despre ea. Fără a fi o feministă, fără a urî bărbaţii, lumea întreagă e a ei, aşa cum e a tuturor oamenilor pentru a descoperi ce vor din ea.

Nu m-aş considera nici superiorul, nici sclavul ei. Ci cel mai bun prieten, coechipier.

Aş căuta-o şi aş găsi-o într-o zi de vară, zâmbind la norii negri de care toată lumea se ascunde. Cu un zâmbet care te înfioară, trist, disperat, inocent, aparte.

Şi aş iubi-o. Atât. Fără să consider că eu sau ea avem vreun rol de îndeplinit. Ca un idealist ce aş fi.

Şi nu, n-am muri de foame. Lumea întreagă ar fi a noastră, unindu-ne talentele.