De ce România: Canionul Şapte Scări şi Vârful Piatra Mare

Nişte prieteni de ai mei au înfiinţat Asociaţia „De ce România”, în cadrul căreia organizează excursii de o zi prin munţi sau diferite locuri de interes cultural. Ieri, am urcat pe Vârful Piatra Mare, altitudinea 1844 metri, prin Canionul Şapte Scări, recondiţionat, şi am coborât prin Drumul Familiar de la Cabana Piatra Mare, înapoi la Timişul de Jos, de unde încep traseele prin masivul Piatra Mare. Aproximativ 30 de persoane, voie bună, soare şi dragostea pentru mine au fost caracteristicile unei zile de sâmbătă în care, ca participant la o excursie organizată de „De ce România”, îţi dai seama că numele ales de asociaţie este inspirat prin subiectivatea pe care o induce. Sunt convinsă că fiecare participant ar oferi, la sfârşitul unei astfel de drumeţii, alt răspuns la această întrebare, aparent simplă.

Autocarul ne-a lăsat la Timişul de Jos, la cabana Dâmbul Morii, de unde am început traseul către cabana Piatra Mare, prin Canionul Şapte Scări. Până la Canion, drumul a fost lejer, ca o plimbare de vară prin pădure. Ajunsi la Canion, am plătit taxa de intrare şi ni s-au dat brăţări de acces. „Ca de club”, s-au auzit câteva glume. La intrare, un om verifica brăţările care confirmau plata taxei de acces în canion şi le ştampila. Deşi brăţările chiar amintesc de brăţările de acces în club, traseul prin Canionul Şapte Scări este o cu totul altă poveste, despre natura ca un creator de peisaje spectaculoase, care, uneori, poate fi doar îmblânzită, nu cucerită. Scările renovate, din fier, exponate ale creaţiei umane, care cer turiştilor o demonstraţie de curaj ( sfat pentru cei cu inima mai „slabă”, ca mine, la scara cea mai înaltă şi singura care îţi dă cu adevărat senzaţii tari în Canion: nu te uita în jos, nu te uita în sus, doar urcă, scară cu scară, şi ignoră cumva vocea aia anxioasă de undeva din mintea ta care îţi şopteşte că la următoarea treaptă ai să aluneci), nu reprezintă o „invadare” a naturii, ci doar o rugăminte de „ lasă-mă să trec şi eu pe aici”. Scările urcă, prin stânci, cascade şi verdeaţă într-un loc unde aerul este rece, pur. E aici un „club” unde chiar trebuie să „dansezi”, din când în când, pe scena naturii.

După ce am ieşit din Canion, am urcat spre cabana Piatra Mare. Ca la orice urcuş, pantele au fost un exerciţiu de efort, dar atunci când eşti într-un grup mare pe munte, efortul ăsta e cumva colectiv. Ne-am mai oprit din când în când, ca să ne regrupăm sau să ne mai adunăm forţele.

Ajunşi la cabana Piatra Mare, pe lângă verdele intens, clar, al ierbii, şi priveliştea superbă asupra oraşului Braşov, ne-au întâmpinat măgarii de acolo, blânzi, obişnuiţi cu pozele şi mai ales dornici să ne inspecteze rucsacii în căutare de mâncare. Câinii ciobăneşti stăteau închişi în ţarc. Am stat vreo douăzeci de minute să mâncăm şi să ne bucurăm de peisaj, apoi am început traseul spre Vârful Piatra Mare.

Legenda „montană” spusă de câţiva dintre noi, care am mai urcat pe vârf, celorlalţi, a fost despre o porţiune mai dificilă de pantă, cu pietre, la capătul căreia urmează un drum drept spre vârf. Din când în când, se mai auzeau întrebări, la porţiuni puţin mai dificile: „Astea sunt pietrele?”. „Nu, urmează în curând.”. Ajunşi la porţiunea cu pietre, am urcat, ca un exerciţiu care te învaţă umilinţa sănătoasă, curată, a cuiva care ştie că dincolo de oraşe, naturii nu îi pasă de ce statut ai. Natura doar se întâmplă. După ce am urcat panta respectivă, am ajuns în câteva minute pe vârf, de unde am admirat o panoramă superbă a oraşului Braşov, şi în depărtare, a munţilor Ciucaş şi Beiului. Pe lângă asta, acel verde intens, clar, al ierbii. Am stat acolo vreo jumătate de oră, în care am mai mâncat, am făcut poze individuale şi de grup, apoi am pornit spre Timişu de Jos, prin Drumul Familiar de la cabana Piatra Mare, unde ne-am mai oprit pentru o poză de grup din care simpaticii măgari nu au lipsit.

Drumul Familiar, deşi pe alocuri obositor nu datorită gradului de dificultate, ci a senzaţiei pe care o oferea, că „nu se mai termină”, ne-a oferit ocazia de a respira aer curat. Am ajuns la autocar, obosiţi şi fericiţi.

Pe drumul spre Bucureşti, mi-am dat seama, încă o dată, că aceste drumeţii cu asociaţia „De ce România” înseamnă ceva diferit pentru fiecare participant. Şi, dincolo de mica senzaţie de durere resimţită în tălpi de la cei 13 kilometri pe care i-am mers, la o diferenţă de altitudine de 700 de metri, în opt ore jumătate ( cu tot cu pauze), am zâmbit, gândindu-mă la cum pentru mine „De ce România” e şi despre natură, nu doar despre oraş.

( fotografie din februarie 2014).

 

 

Năeni- sau despre poveşti ale trecutului scrise în calcar

Există locuri în această ţară de o frumuseţe care te farmecă prin simplitatea lor, prin felul în care îţi arată că timpul nu e peste tot la fel de frenetic ca în Bucureşti, că în unele locuri  încă mai are răbdare. Anul acesta, am descoperit, alături de prietenii care au înfiinţat asociaţia „ De ce România”, un alt colţ autohton.

Am pornit din comuna Năeni, din judeţul Buzău, comună care ascunde poveşti ale trecutului şi unde natura îşi spune povestea. Acum milioane de ani, Marea Sarmatică se afla în acele locuri. În prezent, doar calcarul de Năeni mai povesteşte despre ea, prin sculpturile inedite, prin drumul carierei de calcar şi prin Biserica dintr-o Piatră.

Mergând spre vârful dealului Istriţa, admiram, pe o colină, această biserică construită în întregime din piatră. Părea că spre ea ne îndreptăm paşii, dar, la un moment dat, am lăsat-o în urmă, continuând ascensiunea. Drumul spre vârf nu a fost greu- pe alocuri cu ceaţă, cu formaţiunile de calcar ce confereau peisajului o frumuseţe aparte.

La coborâre, în drumul înapoi spre biserică, ne-am oprit întâi la Chilia lui Ambrosie. Nu trebuie să fii neapărat religios ca să simţi liniştea sacră a acestui loc. Iar Biserica dintr-o Piatră poate fi considerată un adevărat monument al zonei şi oferă o panoramă superbă. Lângă aceasta, au fost descoperite morminte tracice.

Ce m-a impresionat cel mai mult din această călătorie a fost Tabăra de Sculptură şi proiectul Satului Dacic, pe care le-am vizitat după ce am poposit puţin la biserică.

Satul Dacic este un proiect care îşi propune să readucă la viaţă modul în care au trăit acum mii de ani dacii, într-un loc parcă atemporal. Cele câteva locuinţe construite momentan respectă în arhitectural al strămoşilor noştri.

Tabăra de sculptură, ce găzduieşte sculpturi aparte realizate de elevi, pierdute printre verdele dealului, mi s-a părut un loc pentru suflet, în armonie cu natura. Aşa cum Bucureştiul e un loc mai mult pentru trup, aşa în astfel de locuri îţi simţi sufletul de dincolo de coaste cum strigă că mai vrea şi el hrană.

Vizitând Năeni, relicvele trecutului pe care le ascunde şi spectacolul de calcar, ascultând povestea fondatorului proiectului Satul Dacic şi admirând priveliştea de la Biserica dintr-o Piatră, ne-am amintit că „de ce România” e o întrebare la care nu poţi oferi un răspuns exact, final, ci la care revii de fiecare dată, uimit de ceea ce descoperi.

„Semeringul Bănăţean” sau despre frumuseţea dată uitării

Ruta Oraviţa-Anina-Oraviţa nu îşi etalează, ci îşi tace frumuseţea. E o frumuseţe naturală, cu verdele pădurii şi calea ferată care trece printre stânci, tunele şi viaducte. Cele două vagoane ale singurului tren care mai circulă pe această rută trag, cu greu, pe şinele învechite, însă spectacolul naturii te face să nici nu simţi cât de încet înaintezi. Stând în spatele ultimului vagon, în „colţul fotografilor”, am avut ocazia de a admira acest spectacol dintr-un loc perfect. Sunt momente în viaţă când îţi vine să strigi din tot sufletul despre ceva ce admiri şi momente când frumuseţea unor locuri te reduce, pur şi simplu, la tăcere. Călătoria cu „Semeringul bănăţean” a fost una dintre cele mai frumoase tăceri pe care le-am trăit până acum, umbrită poate doar de gândul la „rugina” pe care am lăsat-o să se aşterne peste această comoară naturală pe care o deţinem.

Pe drumuri de iubire

Te-aş iubi în Sahara, cu fiecare pas care arde, în ciuda arşiţei care ne-ar dezintegra celulele. Prin furtuni de nisip, miraje, şi sticla de apă împărţită cu grijă, cu tălpile care se afundă în nisip, mi-aş aminti că, fără să pârjolească totul, ceva din sufletul meu în legătură cu tine emană o căldură asemănătoare.

Te-aş iubi in Antarctica, dincolo de mâini îngheţate şi buze crăpate de frig, în ciuda gerului care ne-ar forţa trupul să dea tot ce e mai bun din el pentru a supravieţui. În marea de alb ca o forţă care anihilează orice urmă de viaţă, tremurând la marginea focului, mi-aş aminti că fără să-mi amorţească sufletul aşa cum frigul de acolo mi-ar amorţi trupul, ceva din mine în legătură cu tine îmi aduce aceeaşi linişte ca în infinitul ăsta de gheaţă.

Te-aş iubi în bocanci şi echipament de munte, cu fiecare pas şovăitor pe poteci de granit, cu fiecare căzătură, amintindu-mi că tot ceea ce simt e caracterizat de aceeaşi alteranţă deal-vale şi că nu are un scop final, un vârf unde ai putea ajunge şi spune: „Gata, de aici nu mai am nimic de descoperit”.

Te-aş iubi în costum de baie, la malul mării, cu fiecare clipă în care anxietatea m-ar face să cred că toţi de acolo îmi judecă imperfecţiunile trupului, până să îmi amintesc că nu îmi pasă, atâta timp cât tu le accepţi.

Dar cel mai bine te iubesc în camera ta, îmbrăcată în tricouri vechi de ale tale, unde putem doar să fim, abandonând măştile sociale.

Cheile Nerei sau cum natura poate modela un colţ de rai pământesc

“Urmează-mi cursul şi aminteşte-ţi că eşti doar un om. Admiră frumuseţea acestui loc în linişte, aşa cum pădurile verzi de aici sunt calme în timp ce razele soarelui cad printre copaci. Tu poţi crea, în lut, pânză şi hârtie, natura creează din piatră ca un tâmplar desăvârşit. Când liniştită, când agitată, ca viaţa însăşi, sunt o mică parte din opera de artă a naturii, un colţ de paradis pe acest pământ pierdut în mica ta ţară. Şi-a luat paleta de culori şi a revărsat în Lacul Dracului un albastru intens. Cu Ochiul Beiului, mâna i-a tremurat puţin şi a presărat şi verde. Îţi scaldă ochii de atâta claritate. Cascadele îşi aruncă frenetic torentele în apele râurilor, amintindu-ţi de frumuseţea căderii. Copacii îşi încolăcesc trunchiurile şi rădăcinile în forme stranii şi stau mândri, milenari, într-un teritoriu în care verdele frunzelor te doare de prea multă culoare, verde iubit de razele soarelui”.

Asta mi-a şoptit Nera, cuvintele astea le-am ascultat în timp ce mă plimbam prin cheile ei. Nu le-am auzit, atunci, eram fascinată de atâta frumuseţe.

Am învăţat că sunt locuri care nu aparţin omului, ci naturii. Şi deşi omul e acolo, nu el e stăpânul. El doar admiră, doar respiră aer curat, sau evadează puţin din agitaţia de zi cu zi când simte că nu mai poate.

Am învăţat că trupul mi-e uneori ca o cuşcă, înfiorător de fragil, pentru sufletul din mine care nu ştie dacă ar vrea să atingă albastrul cerului sau să se arunce în vâltoarea torentelor.

Am păşit pe poteci de calcar, mi-am odihnit ochii şi mi-am încântat urechile de linişte.

Şi nu am înţeles nimic din ce mi-a şoptit Nera, din ce a vrut cu adevărat să îmi spună, să mă înveţe. Dar poate că are legătură cu faptul că suntem doar oameni şi că pământul ăsta nu e al nostru, ci aparţine naturii. Că existăm doar pentru o clipă, dar asta nu contează atâta timp cât avem atâta frumuseţe de descoperit. Că pietrele ne păstrează vibraţiile paşilor noştri cutezători sau şovăielnici în adâncurile lor.

Avem o viaţă de trăit, în agitaţie, viteză, printre şoferi grăbiţi şi funcţionari plictisiţi.

Dar avem şi un suflet de mângâiat, iar Cheile Nerei îşi aşteaptă oamenii care le vizitează ca să îi întrebe: „ Leapădă-ţi e-goul, frustările, greutatea de pe umeri, doar respiră şi trăieşte”.

Trupul meu n-a putut să îşi arunce temerile. Dar dincolo de el, am simţit cu adevărat o pace, o linişte interioară, în timp ce paşii mei urmau cărările din pădure ce şerpuiesc fără să se grăbească nicăieri.

( photo credit: Ungureanu Alexandru)