Când nu ştii că ştii…

Corpul îşi dă seama primul, şi mă refer aici la felul în care picioarele tale se orientează, cumva, către cealaltă persoană, încă dinainte ca tu să realizezi că te-ai îndrăgostit. La senzaţia stranie de furnicături pe şira spinării de fiecare dată când e în spaţiul tău personal, deşi nici măcar nu te atinge. La cum, involuntar, atunci când e lângă tine, descoperi că există şi un fel de anxietate plăcută.

Inima îşi dă şi ea seama, deşi tu încă nu, iar când inima îşi dă seama, e cel mai frumos, pentru că atunci totul devine linişte. Când inima mea şi-a dat seama, înaintea mea, zâmbeam, pur şi simplu, când era acolo. Iar când se afla lângă mine, era o linişte stranie. Era ca şi cum sufletul meu se simţea acasă, în proximitatea sufletului lui.

Însă, mintea e cea mai încăpăţânată. Mult după ce corpul tău şi inima îşi dau seama, chiar mult după ce tu îţi dai seama, ea refuză să renunţe la control. Mintea noastră e ca un strateg care caută mereu să supravieţuiască, ghidată după instinctul de conservare, şi cât se chinuie trupul şi inima să o convingă că există unele lupte pe care le câştigi predându-te…

Chiar şi acum, după atâţia ani, când trupul şi inima mea ştiu atât de bine, mintea uneori mă face să îi şoptesc: „serios?”, când încă încearcă, biata de ea, să saboteze lucrurile…Însă nu are nicio şansă să învingă.

Nu iubim cu mintea, iar asta e un lucru bun. Pentru că nu ştiu cum, cu mintea mea sceptică, colţuroasă, paranoică şi constant capabilă de autocritică, aş putea iubi, pe oricine. Însă, îmi simt uneori inima ca un abis adâncit cu fiecare zi care trece de imensa iubire pe care o port pentru câteva persoane din viaţa mea.

În loc de „Te iubesc…”(II)

Dragostea nu e numai în cuvinte, în acte măreţe, în îmbrăţişări, în manifestarările ei explicite. E în micile gesturi, de zi cu zi. În loialitate, nervi, zâmbete şi  cearcăne.

Nu simte nevoia să se macheze atunci când umblă prin viaţa noastră. Nu ea. Ea există, pur şi simplu. Fără să îţi impună să devii mai bun decât eşti, fără să te paralizeze, amintindu-ţi că asta e cât de rău poţi fi. E un amalgam de bune şi rele, la fel ca tine.

Dragostea râde atunci când vede că lumea s-a gândit că îi trebuie o zi de naştere. Ea se naşte în fiecare dimineaţă, atunci când alegi să fii alături de persoana iubită.

Dragostea nu are cont de Facebook şi, dacă ar avea, nu ne-ar da like-uri. Ar da scroll, întrebându-se de ce nu postăm poze cu sufletul nostru. Doar, acolo locuieşte.

„Eşecuri” cu gust de vişine

Poţi să îmi spui oricât că tot ceea ce contează este să atingi succesul. Poţi rosti acele discursuri motivaţionale, care doresc să convingă că suntem capabili de orice. Poţi să-mi vinzi ideea că fericirea e scopul suprem într-o lume speriată de altceva. Că are gustul unui smoothie perfect, oferind vitalitate. Şi că orice altceva are un gust alterat.

Dar, pentru mine, „eşecurile” au gust de vişine. Momentele astea dulci-acrişoare când nu ştim exact drumul pe care trebuie să o luăm, când suntem rătăciţi fără a fi pierduţi. Au gustul vieţii autentice, care nu poate fi caracterizată doar de ascensiune, care nu e doar fericire. E o veşnică alternanţă deal-vale, un amestec de trăiri, unele plăcute, altele nu.

Continuă să îţi aranjezi masa festivă, cu toate platourile pe care serveşti doar fericire şi doar succes, iar eu voi continua să mă uit fascinată la toţi oamenii cărora nu le e frică de puţină tristeţe, de câteva abateri de la drumul pavat cu pietre galbene către Palatul de Smarald. Care ştiu cât de multe poţi descoperi pe cărările lăturalnice.

În loc de „Te iubesc…”

Există oameni care, în dragoste, lasă totul să ardă în afara lor. Se manifestă, explicit, şi prin momente de tandreţe, şi prin acelea în care îşi pierd controlul, la nervi. Şi mai suntem şi cei care, fără să o închidem în noi, ne manifestăm în linişte.
Iubirea noastră nu e închisă într-o cuşcă, între coastele noastre, doar pentru că nu spunem „Te iubesc”, doar pentru că nu strigăm lumii: „Uite ce mult înseamnă persoana asta pentru mine!”. E în loialitatea noastră, în felul cum nu ascultăm doar cuvintele lor, ci ne uimim de toate expresiile, gesturile, în micile momente de zi cu zi. Tăcem în iubire nu pentru că ne ascundem în spatele unui zid, nu pentru că îi ţinem departe- dincolo de lipsa cuvintelor, suntem ca o carte deschisă şi în tot ceea ce facem, le arătăm cât de mult îi iubim- ci pentru că aşa ne transformă pe noi, zi de zi, sentimentele pe care le purtăm. Nu simţim nevoia de a o lăsa să ardă în afara noastră, în decorul lumii întregi, o lăsăm, la foc constant, să ne încălzească doar pe noi.
Iubirea mea nu e o cascadă de cuvinte, manifestări expansive, ci mai degrabă un lac liniştit care poate ascunde atâtea lucruri frumoase, dar şi teribile.

Dincolo de lumină, dincoace de întuneric

Dragostea, adevărata dragoste, nu face pământul să se învârtă mai uşor, ci îi îngreunează axa de rotaţie cu o  infinitate de trăiri, adesea contradictorii.

Simţi acolo, în tine, mai greu, mai plin, toată lumina şi întunericul din sufletul tău, într-un amestec de: „ îţi ofer toţi îngerii mei, dar demonii nu pot să îi ascund în colţuri întunecate.” Nu suntem de gheaţă, uneori cedăm, uneori greşim, dar fiecare zi aduce alegerea de a privi în ansamblu şi de a vedea minunea persoanei iubite în tot ceea ce este.

Atracţia fizică, dorinţa de la început, poate că te fac să nu mai simţi pământul, dar dragostea e legată mai mult de pământ decât de aer- rădăcini de copac adânc înfipte în ţărână, nici nu ştii de unde, nici nu ştii unde se termină, nici nu înţelegi exact seva aia care hrăneşte copacul. Nu capriciile atmosferice.

Nu am citit „Love story” şi nu am văzut nici filmul, dar e celebru citatul ăla că dragostea e atunci când nu trebuie să îţi ceri scuze. Găsesc mult mai real opusul rostit de John Lennon, „Dragostea e atunci când trebuie să spui scuze din 5 în 5 minute.” Pentru că, oricât ai vrea să oferi doar lumina, întunericul va exista întotdeauna. Iar să vrei să devii mai bun în iubire nu înseamnă să îl retezi, ci să fii conştient că e acolo, face parte din tine, şi uneori te atrage în pânza lui. Dar, dincolo de asta, lumina din tine e sublimă, în aspectul ei colţuros, dur.

Dincolo de viaţă

 Du-te, noaptea,  într-o bibliotecă sau librărie, când nu mai este altcineva acolo, şi ţipă sau râzi din toată fiinţa ta. Ori pierde-te în carnea fiinţei iubite ca şi cum a doua zi cu toţii am cădea în uitare. Şi undeva, conştiinţa celor care au scris acele cărţi se va cutremura de atâta simţire. De la Dostoievski la cel mai obscur scriitor, miezul cărţii ăleia va tresări.

Pentru că ei pot să scrie astfel încât să te facă să simţi atâtea lucruri…Te pot prinde în pânza lor de păianjen, de la agonie la extaz. Îţi pot oferi senzaţia,atunci când le citeşti cărţile, că umblă cu un cuţit prin sufletul tău, dar cumva, într-un mod mult mai plăcut decât s-ar simţi orice mângâiere. Dar conştiinţa aia a lor, ce a supravieţuit atâtor secole, nu e simţire.

Da, poate că atunci când trăiesc, pur şi simplu, viaţa, simt totul intens, dar procesul de a te aşeza la birou şi a scrie e unul dintre cele mai rece şi singuratice acţiuni pe care le poate întreprinde cineva. E doar exerciţiul raţiunii.

Poţi să trăieşti un lucru până în măduva oaselor, dar când scrii despre el, doar scrii. Nu simţi nimic.

Ura artistului

Crezi, de obicei, că ura arde mai tare la ei. Că, dacă ai enervat un artist, sau dacă te dispreţuieşte într-un fel, ai să mori în chinuri groaznice în scrierile lor sau ai să apari deformat nu într-un mod comic, ci grotesc, în caricaturile lor. Că ceva fierbe în ei când te văd- şi impulsul lor de a te lovi cumva e potolit prin arta lor, unde te rănesc- ori îţi rănesc arhetipul- în feluri inimaginibale.

Dar, de obicei, când un artist te urăşte- ori poate, mai bine zis, când din întâmplare ai făcut, reprezinţi ceva care nu se potriveşte cu felul lui de a vedea şi organiza lumea- e de gheaţă. Nu trezeşti nimic în sufletul lor- oricât de multe fapte bune faci. Odată ce şi-au format părerea aia, se prea poate greşită, că reprezinţi ceva ce distruge sistemul lor de valori, or i-ai atins, cumva personal, nu mai poţi trece peste zidul de gheaţă cu care s-au înconjurat când e vorba de tine. Oricâţi îngeri s-ar înclina în faţa ta datorită compasiunii tale, oricât de remarcabile ar fi acţiunile tale, ei trec mai departe şi fierb pentru alţii.

Aşa că nu te căuta în partiturile, scrierile, picturile lor, deformat şi hidos, pentru că nu eşti în iadul lor, atunci când ei te dispreţuiesc. Pur şi simplu, nu eşti pe nicăieri

Nebunii văd cel mai bine legaţi la ochi

Poate că fiecare suflet are drumul lui. Există suflete care aleargă pe autostrăzi, care au nevoie de spaţiu, dar şi de spectacol ; iar, pe de altă parte, suflete ce vor drumuri neumblate, lăturalnice, care nu se simt sufocate de uliţele înguste.

Sufletul meu merge pe un drum îngust, iar de o parte şi de alta nu se află blocuri moderne, luminile oraşelor sau vegetaţia bogată pe care o poţi admira pe drumurile de ţară, ci doar o prăpastie întunecată, adâncă. Nu e deloc bun la echilibistrică, dar ţelul lui e să nu cadă în ea. Iar în sinea lui, după ea tânjeşte. E un nebun cu ochii legaţi care tremură la fiecare pas, dar cumva, nu cade. Îşi continuă drumul, ferindu-se de chemarea aceea periculoasă. Nu vede cât de adâncă e prăpastia, dacă ar putea sări în ea în siguranţă sau şi-ar zdrobi oasele în cădere. Şi îşi continuă drumul, aşteptând să se sfârşească acest pericol, dar nu se va sfârşi niciodată- deoarece prăpastia e în el. Sunt suflete netede, suflete-creste de munţi a căror lege e ascensiunea…Dar cele mai blestemate şi binecuvântate totodată sunt sufletele prăpăstioase. Ca un lac adânc pe fundul căreia zace un monstru, iar provocarea lor e să lase acel monstru adormit. Blestemul sufletelor prăpăstioase? Ele simt cel mai mult. Binecuvântarea lor? Lumea din jurul lor poate să fie plictisitoare, rea, adormită, oricum, ei găsesc în ei tot ce au nevoie pentru a continua…Pentru că au nenumărate resurse acolo.

Nebunul ăsta de suflet al meu se împiedică de multe ori, dar refuză prăpastia care îl înconjoară.

Umeri de Atlas în piele de copil

Cred că umerii sunt cea mai fascinantă parte a corpului unei femei. Rotunzi, albi sau cu aluniţe ori pistrui, dau impresia de fragilitate pentru că da, sunt delicaţi. Nu contează că unele îl acoperă cu geci de piele ori şuviţe colorate în cine ştie ce nuanţe.

Adevărul e, însă, că în fragilitatea lor îl întrec pe Atlas. Pe umerii femeilor pot sta mult mai mult decât toate greutăţile lumii, ei sunt zdrobiţi, trebuie să care, greutăţile unui suflet care simte. Pentru că asta e un „păcat” de care cu greu scăpăm, simţirea. Chiar şi cele mai reci, au doar o mască care ascunde dincolo de asta prea multe sentimente.

În ciuda greutăţilor aşezate pe ei, din sentimente, griji, datorii, rămân frumoşi şi fini. Iar un sărut fugar pe umăr, e încărcat de un erotism care depăşeşte cumva limitele trupului. E cumva o pecete a bărbatului care promite să îi iubească.

Umerii unei femei, după mine, sunt cea mai fascinantă parte a corpului acesteia, doar din simplul paradox că sunt atât de grei cu încărcătura lor, când singurul lucru pe care ar trebui să îl simtă apăsând în oasele lor este sărutarea bărbatului iubit. Iar, pentru restul lumii, ar trebui să fie o fortăreaţă sacră ce ascund şi susţin un trup liber, nu greoi.

Singurătate şi solitudine, iad şi rai…

Singurătatea şi solitudinea sunt, pentru mine, ca personajele din basme, construite după tiparul bine-rău absolut.  Ca doi giganţi a căror luptă îmi influenţează viaţa, pe nevăzute, dar sigur.

De fapt, nu caut fericire, nu caut abandon de sine în cine ştie ce acţiuni, tot ce caut, tot ce încerc, e să transform singurătatea în solitudine. Singurătatea pe care o pot îndulci, pe care o pot face prietena mea, e solitudine. Asta e întreaga diferenţă.

Singurătatea, aşa cum e, o simt uneori ca un cancer în sufletul meu. Ca un parazit de care nu pot să scap şi care se hrăneşte cu zâmbetele, pofta mea de a trăi. Nu contează cât de mare e tumultul din jurul meu, uneori o simt lovindu-mi oasele cu precizia unui arcaş care s-a antrenat sute de ani pentru a face ce ştie mai bine: să erodeze caractere, să smulgă sufletelor bucuria tinereţii. Cine a spus că singurătatea e doar pentru cei bătrâni, nu ştie cât de vulnerabili sunt copiii în faţa acestui monstru. Şi nu, nu vorbesc de singurătatea în raport cu relaţiile cu cei din jurul meu, nu e o nevoie de alţii, e o nevoie de mine. ci de o singurătate mult mai rea, cea în raport cu mine însămi. Să te simţi singur, străin de tine, e cel mai rău. Nu iubirea oamenilor din jur îmi lipseşte când nu pot adormi uneori noaptea din cauza singurătăţii, ci iubirea mea. Nu să mă accepte, să mă cunoască ceilalţi, să îi distrez, ci să găsesc în imaginea din oglindă pe cineva…pe care îl înţeleg. De care am nevoie. De mic copil am simţit stranietatea asta atunci când mă uitam în oglindă.

Solitudinea, în schimb…e binecuvântare. Să mă plimb, singură, cu căştile în urechi, apărându-mi în minte poveşti născute din melodiile ascultate, să îmi ofer uneori clipe magice în care să construiesc din cuvinte caractere din cerneală, să mă bucur de un nou episod din serialul preferat, savurând o cană de ceai sau cafea, astea sunt mici bucăţi de rai. Să călătoresc în metrou sau ratb şi să studiez pe cei din jurul meu, poate inconştient, şi să port discuţii cu mine însămi despre ceea ce observ, sau doar să mă uit pe geam…Sunt clipe magice. Solitudinea e un bun prieten. Sunt eu, încercând să mă înţeleg. Sunt eu, simţindu-mă liniştită.

În schimb, singurătatea…Nu mă loveşte chiar des, dar şi când o face, ştie cum să mă atingă în punctele cele mai sensibile, fără pic de milă. Nu contează dacă sunt înconjurată de oameni dragi în aceste momente, îmi râde în faţă.

Nu mă urăsc, doar…uneori am senzaţia că sunt străină de mine, că nu mă cunosc, că am în suflet…ceva rău pe care nu îl pot scoate, pe care trebuie să îl ţin ascuns dar uneori strică lucrurile în relaţiile cu cei dragi, iar eu trebuie să repar asta. Iar solitudinea e ca un fel de consilier. Cel mai bun. În solitudine, pot învăţa să zbor, în singurătate mă târăsc, asta e diferenţa.