Singurătate şi solitudine, iad şi rai…

Singurătatea şi solitudinea sunt, pentru mine, ca personajele din basme, construite după tiparul bine-rău absolut.  Ca doi giganţi a căror luptă îmi influenţează viaţa, pe nevăzute, dar sigur.

De fapt, nu caut fericire, nu caut abandon de sine în cine ştie ce acţiuni, tot ce caut, tot ce încerc, e să transform singurătatea în solitudine. Singurătatea pe care o pot îndulci, pe care o pot face prietena mea, e solitudine. Asta e întreaga diferenţă.

Singurătatea, aşa cum e, o simt uneori ca un cancer în sufletul meu. Ca un parazit de care nu pot să scap şi care se hrăneşte cu zâmbetele, pofta mea de a trăi. Nu contează cât de mare e tumultul din jurul meu, uneori o simt lovindu-mi oasele cu precizia unui arcaş care s-a antrenat sute de ani pentru a face ce ştie mai bine: să erodeze caractere, să smulgă sufletelor bucuria tinereţii. Cine a spus că singurătatea e doar pentru cei bătrâni, nu ştie cât de vulnerabili sunt copiii în faţa acestui monstru. Şi nu, nu vorbesc de singurătatea în raport cu relaţiile cu cei din jurul meu, nu e o nevoie de alţii, e o nevoie de mine. ci de o singurătate mult mai rea, cea în raport cu mine însămi. Să te simţi singur, străin de tine, e cel mai rău. Nu iubirea oamenilor din jur îmi lipseşte când nu pot adormi uneori noaptea din cauza singurătăţii, ci iubirea mea. Nu să mă accepte, să mă cunoască ceilalţi, să îi distrez, ci să găsesc în imaginea din oglindă pe cineva…pe care îl înţeleg. De care am nevoie. De mic copil am simţit stranietatea asta atunci când mă uitam în oglindă.

Solitudinea, în schimb…e binecuvântare. Să mă plimb, singură, cu căştile în urechi, apărându-mi în minte poveşti născute din melodiile ascultate, să îmi ofer uneori clipe magice în care să construiesc din cuvinte caractere din cerneală, să mă bucur de un nou episod din serialul preferat, savurând o cană de ceai sau cafea, astea sunt mici bucăţi de rai. Să călătoresc în metrou sau ratb şi să studiez pe cei din jurul meu, poate inconştient, şi să port discuţii cu mine însămi despre ceea ce observ, sau doar să mă uit pe geam…Sunt clipe magice. Solitudinea e un bun prieten. Sunt eu, încercând să mă înţeleg. Sunt eu, simţindu-mă liniştită.

În schimb, singurătatea…Nu mă loveşte chiar des, dar şi când o face, ştie cum să mă atingă în punctele cele mai sensibile, fără pic de milă. Nu contează dacă sunt înconjurată de oameni dragi în aceste momente, îmi râde în faţă.

Nu mă urăsc, doar…uneori am senzaţia că sunt străină de mine, că nu mă cunosc, că am în suflet…ceva rău pe care nu îl pot scoate, pe care trebuie să îl ţin ascuns dar uneori strică lucrurile în relaţiile cu cei dragi, iar eu trebuie să repar asta. Iar solitudinea e ca un fel de consilier. Cel mai bun. În solitudine, pot învăţa să zbor, în singurătate mă târăsc, asta e diferenţa.