Când cedezi cel mai uşor în faţa efortului de a escalada acel munte sau de a nu te lăsa atins de vorbe care dor, e greu să controlezi tendinţa de a crede că doar asta te defineşte, vulnerabilitatea, slăbiciunea fizică ( nu vorbesc în această postare despre aspectul suplu al corpului, ci dimpotrivă, despre lipsa de rezistenţă, un corp neatletic), în detrimentul forţei celorlalţi. Adevărul e că eşti mult mai mult de atât, iar să fii „cel mai slab” din grup nu înseamnă că eşti inferior. Mereu suntem mai slabi ca alţii în anumite domenii şi mai buni în altele.
Dar cum să îţi aduci aminte de asta când vezi cum ceilalţi stau drepţi, iar tu eşti atât de fragil, un fel de pai în bătaia vântului, modelat mereu de forţe exterioare? Atunci când corpul şi mintea se luptă constant să te facă să îţi aminteşti că fericirea nu e pentru toţi oamenii, sufletul compensează, prin bogăţia lui interioară. Doar că niciodată nu vei arăta asta pe deplin. Mereu păstrăm rezerva asta de a arăta, în mod direct, ce bogat ne e sufletul, preferăm să ne manifestăm prin anumite hobby-uri, sau artă.
Atunci când eşti cel care cedează cel mai uşor, trebuie să îţi reaminteşti, constant, că o pădure plină de stejari ar fi prea anostă. Mai trebuie să existe şi sălcii.
My violet world 
Indiferent de situaţie trebuie să ne străduim să ducem sarcina/treaba la bun sfârșit indiferent că este ușor sau greu, lumea o să vadă strădania și o să aprecieze 🙂