S-au cunoscut într-o zi toridă de iulie, când natura îşi arată cu neruşinare toate splendorile, când totul e aur şi lumină. El avea părul castaniu, roşiatic în bătaia razelor de soare, primul lucru care i-a atras atenţia. Ea avea părul negru care contrasta într-un mod straniu cu vulcanul din ochii ei.
Căldura de afară era nimic pe lângă explozia din sufletul lor. Părea că o forţă stranie îi atrage unul spre altul, nu se puteau împotrivi.
S-au iubit frenetic, cu pasiunea unor adolescenţi care ştiu că nu au nimic de pierdut. Mai iubiseră până atunci, sau cel puţin aşa au crezut.
Iubirea lor era ca o flacără, ardea pe oricine încerca să se aproprie prea tare. Dar, mai ales, era ca o pasăre care nu putea fi ţinută într-o colivie. Nu era destinată să fie trăită între patru pereţi, în intimitatea unui cămin edenic. Trebuia arătată lumii, strigată, era destinată să sperie, să şocheze. Iubirea lor nu era genul care să poarte pulovere într-o zi ploioasă, şi să urmărească filme, ci care să înoate dezbrăcată în mare. Plajele, oraşele lumii, cafenelele, teatrele, existau pentru ei ca un decor perfect.
Şi-au luat la revedere într-o zi mohorată de noiembrie. Frigul nu era pentru ei. În gheaţă, flacăra din inimile lor se stingea. Erau genul de persoane care, iarna, nu au nevoie de un trup cald lângă ele, ci de cât mai multe singurătate. Pentru că le e teamă de suflul ei, pentru că sunt nişte copii ai verii.
Aveau să se regăsească, în următoarea vară, ca şi când n-ar fi trecut nicio zi de când ea, strivind cu bocancul o frunză arămie, i-a spus că e prea frig ca să mai simtă ceva. Şi tot aşa, în fiecare vară, ca două suflete născute pentru lumină, nu întuneric.
My violet world 