Despre basme, „Harap Alb Continuă” şi o licenţă cu peripeţii

Nu am să vorbesc în această postare despre elemente legate de teorie ale licenţei, proiect pe care l-am tratat exact aşa cum am tratat toate proiectele în aceşti trei ani de facultate, pe ultima sută de metri.  Doar prea mult am simţit nevoia, pierdută prin necesitatea stilului academic de a scrie, să scriu şi ceva pur subiectiv despre ce a însemnat pentru mine procesul de analiză în partea aplicativă! E de ajuns sp spun că tema acestei licenţe este „ Oportunităţile de re-mediere a tradiţiei în banda desenată Harap Alb Continuă”. Re-mediere, adică, cât mai informal explicat, reinventarea anumitor opere într-un nou mod. Nu am să mă plâng de faptul că, în această goană a realizării unui proiect pe ultima sută de metri, am scos „pământ” acolo de unde puteam scoate „aur.” Este o realitate despre care nu pot spune că, dacă m-aş întoarce în trecut, aş schimba-o. Cu siguranţă aş trata-o la fel.

Vreau doar să vorbesc despre basme, despre puterea imaginilor şi despre fascinaţia unui trecut care nu aparţine doar trecutului, are capacitatea de a fi reinventat într-un mod care arată că ce e „al nostru” poate concura cu ce e „ al lor”. Al lor, supereroilor americani, cunoscuţi de întreaga lumea. „Harap Alb Continuă” are meritul de a readuce în atenţia noastră că şi la noi există personaje cu potenţial de supereroi şi că acest potenţial poate fi transpus într-o bandă desenată, de calitate profesionistă.

Basmele nu sunt doar în cărţi şi în mentalitatea noastră. Basmele sunt peste tot în lume. De fiecare dată când decidem, pentru că aşa e mai simplu, să caracterizăm anumite elemente ale vieţii noastre doar  în alb şi negru. De fiecare dată când ne alegem duşmanii şi ne căutăm înfriguraţi ajutoarele. În fiecare ţel stabilit şi în fiecare film american care tratează problema luptei dintre bine şi rău, în care binele învinge. În toate cărţile fantasy care au devenit best-selluri. Conotaţia negativă a replicilor „Astea-s doar basme”, ca şi cum ar fi o minciună, ar trebui înlocuită cu „ Astea-s doar basme, adică doar realitatea.” O realitate simplificată, redusă la anumite arhetipuri care nu pot fi caracterizate de o cale de mijloc.

„Harap Alb Continuă” într-un mod frumos, care ne aminteşte, revenind la ce am spus la început din faptul că din cauza procrastinării am scos „pământ” acolo unde puteam scoate „ aur”, că uneori prea vedem strălucind foarte tare aurul tradiţiei din Occident. Că ar trebui să ne întoarcem privirea spre „pământul” nostru, şi în această privinţă nu folosesc imaginea asta cu un aspect negativ. Pământul nostru e fertil. Are rădăcini adânci într-un trecut de care nu prea suntem conştienţi, un trecut ce poate fi mai „epic”, prin prezentarea modernă, decât tot viitorul gen „Star Wars” sau post-apocalitic care e la modă în prezent în producţiile de la Hollywood.  Şi tocmai asta ilustrează „Harap Alb Continuă”.

Nu am putut folosi limbajul ăsta subiectiv, metaforic, în licenţă. Nu am dat tot ce e mai bun în realizarea ei, ci tot ce e mai rapid în felul de a sintetiza aspectele teoretice şi a prezenta studiul de caz. Dar mă bucur că am descoperit încă o dată că basmele nu sunt doar în cărţi şi că valorile noastre sunt „epice”.