În loc de „Te iubesc…”

Există oameni care, în dragoste, lasă totul să ardă în afara lor. Se manifestă, explicit, şi prin momente de tandreţe, şi prin acelea în care îşi pierd controlul, la nervi. Şi mai suntem şi cei care, fără să o închidem în noi, ne manifestăm în linişte.
Iubirea noastră nu e închisă într-o cuşcă, între coastele noastre, doar pentru că nu spunem „Te iubesc”, doar pentru că nu strigăm lumii: „Uite ce mult înseamnă persoana asta pentru mine!”. E în loialitatea noastră, în felul cum nu ascultăm doar cuvintele lor, ci ne uimim de toate expresiile, gesturile, în micile momente de zi cu zi. Tăcem în iubire nu pentru că ne ascundem în spatele unui zid, nu pentru că îi ţinem departe- dincolo de lipsa cuvintelor, suntem ca o carte deschisă şi în tot ceea ce facem, le arătăm cât de mult îi iubim- ci pentru că aşa ne transformă pe noi, zi de zi, sentimentele pe care le purtăm. Nu simţim nevoia de a o lăsa să ardă în afara noastră, în decorul lumii întregi, o lăsăm, la foc constant, să ne încălzească doar pe noi.
Iubirea mea nu e o cascadă de cuvinte, manifestări expansive, ci mai degrabă un lac liniştit care poate ascunde atâtea lucruri frumoase, dar şi teribile.