„Ce faci? ” Bine, supravieţuiesc.”

Niciodată nu mi-au plăcut poveştile despre oameni de succes, în schimb poveştile despre supravieţuire, cărţile care trec de testul lui Kafka când a spus asta, sunt acelea cu care rezonez. Mi se pare plictisitor să citesc despre oameni care reuşesc, mai degrabă sunt inspirată de oamenii ăia care au atins de atâtea ori fundul prăpastiei şi întotdeauna au găsit o cale să iasă de acolo. Chiar dacă sunt doar ficţiune.

Da, îmi plac adaptările Disney ale basmelor, dar îmi plac doar pentru că asta e rolul lor: sunt uşor de plăcut. Ceea ce mă atrage, însă, în adâncul sufletului, sunt variantele originale, mult mai întunecate, ale acestor basme.

E un loc în sufletul meu pentru toate personajele ficţionale aflate acolo, la limita de jos, dar care supravieţuiesc. Fac din asta o artă. Lumea râde de ele, sau se simte ameninţată, speriată, dar ele îşi continuă existenţa.

E frumos să cunoaştem şi varianta în care Mica Sirenă ajunge să se căsătorească cu prinţul, dar eu vreau să le povestesc copiilor mei adevărul lui Andersen. Cum a murit, chinuită, cu inima zdrobită. Dincolo de asta, sunt atâtea personaje care îşi continuă drumul, în ciuda adversităţilor din afară sau din ele, care cunosc abisurile dar niciodată nu se lasă prinse în totalitate acolo.

Uneori, mă întreb de ce nu invită foşti dependenţi de droguri la toate cursurile despre „dezvoltare personală”, în loc de oameni de succes. De ce nu lasă toţi damnaţii să îşi spună povestea: avem mult mai multe de învăţat de la ei.

Şoapte

„Writing is a socially acceptable form of schizophrenia”– E.L. Doctorow

Uneori, mi se pare că sute de fiinţe din eter, care nu există dar au povesti atât de puternice, bat la poartă mea, să le dau o formă, din cuvinte, să le scriu povestea. Străfulgerări de secunde în care simt nerăbdarea unor prinţese uitate în castelul lor ce vor să exploreze întregul regat, sau durerea unui îndrăgostit; gândurile tăios de lucide ale vreunui inadaptat, fericirea unei mame, şovăiala unui erou care simte că nu mai poate să îşi îndeplinească menirea, salvând sute de suflete. Se întâmpla poate să ascult vreo melodie şi să simt durerea cuiva pentru care a fost scrisă acea melodie. Le găsesc în sunetul ploii, în liniştea aleilor înzăpezite şi în micile gesturi ale oamenilor.
Dau uşor din cap în semn de “nu”, le închid poarta, le omor înainte de a le naşte…Pentru că nu am loc să le primesc, pentru că e imposibil să pun undeva, pe linia de aşteptare, viaţa şi activititatile zilnice pentru a le alina disperarea cu care blesteama faptul că nu există nimeni care să vorbească despre ele. Fac ce am de făcut, ce trebuie să fac şi uneori, doar uneori…mă gândesc că ar fi fost frumos să le invit înăuntru, să le ascult şi să le ofer izbăvire. Se zbat, în lumea lor, şi nu le ştie nimeni…E chiar păcat.