Avea părul negru, dar parcă de funingine, nu de abanos. Ai fi zis că ştia că trebuie să îl lase liber, pe umeri, să o ardă, dar întotdeauna şi-l strângea într-o coadă de cal.
Se plimba prin campus, de una singură, părând moartă într-un mod plin de viaţă. Era mai multă viaţă în ochii ei aproape cenuşii şi ştinşi decât în toate privirile frenetice, pierdute în haos ale celorlalţi studenţi. Nasul mic şi buzele pline îi confereau o alură de păpuşă de porţelan, dar felul în care se plimba, păşind calm, îţi dădea impresia că era una spartă în bucăţi care, deşi lipite la loc, erau menite să rămână mereu stricate.
Când o întrebai ceva, îţi răspundea liniştit, cu o voce şoptită, dar disperată într-un fel care îţi făcea pielea de găină. Iar faptul că se pierdea în nişte haine negre, chiar şi când razele soarelui ameninţau să ardă pământul- te făcea să fugi de lângă ea.
În zilele de vară, purta mereu maieuri care lăsau să se vadă un tatuaj, pe umărul drept, încrestat în carne. Parcă mai viu decât întreaga ei făptură. O singură literă demonică. Când o întrebai ce semnifică, se uita la tine cu cărbunii din ochi luptând să se aprindă, răbufnind, dar ridica din umeri şi răspundea că preferă să nu vorbească despre asta.
În catalogul cu pozele de la absolvirea facultăţii, printre toate acele chipuri vesele şi nepăsătoare ea ilustra faptul că există unele pierderi peste care nu treci, care te fac şi pe tine să dispari- adânc în sufletul tău.
Dacă s-ar fi uitat cineva pe poza din prima zi de facultate, ar fi văzut o prinţesă cu părul de abanos, strălucitor, lăsat liber pe spate, şi un umăr alb şi fragil.
My violet world 