(şi, implicit, Game of Thrones)
În generală, profesoara de română mi-a spus, într-o zi, că scriu „compuneri diafane”. Într-adevăr, scriam şi scriu nu neapărat despre siguranţa unui sfârşit fericit, ci despre izbăvire, reconciliere între frumosul şi urâtul care ne formează, speranţa că putem atinge liniştea.
Cum de poate să îmi placă, în acest context, universul violent, dur, creat de George R.R Martin?
E chiar simplu. În lumea fantastică din ” A song of ice and fire”, toată violenţa, toate conflictele interioare şi exterioare nu sunt prezentate doar dintr-o înclinaţie către cruzime, ci, pur şi simplu, dintr-o portretizare a vieţii, aşa cum se întâmplă.
Viaţa ni se întâmplă, tuturor, şi asta îmi place în acest univers fantastic. Îmi aduce aminte că nu contează ce intenţii bune ai, cât de onorabil eşti, tot există posibilitatea de a sfârşi cu sufletul însângerat în zăpadă, înjunghiat. Nu contează cât de putred ai sufletul, tot poţi rămâne acolo, pe un piedestal, până când..nu mai rămâi.
Îmi place ” A song of ice and fire” pentru că am impresia asta că cele şapte regate ar putea fi foarte bine lumea în care trăim noi. Nu avem dragoni, nu mai avem conflicte duse la acest nivel al luptei pentru puterea propriu-zisă, avem alt fel de conflicte, nu avem ierni care durează decenii, vrăjitori, magie. Dar avem, pur şi simplu, viaţa, care ni se întâmplă în acelaşi stil haotic, crud.
Iar conştienţa acestui lucru pe mine mă eliberează cumva, nu mă îngrozeşte.
My violet world 