De ce îmi place ” A song of ice and fire”

(şi, implicit, Game of Thrones)

În generală, profesoara de română mi-a spus, într-o zi, că scriu „compuneri diafane”. Într-adevăr, scriam şi scriu nu neapărat despre siguranţa unui sfârşit fericit, ci despre izbăvire, reconciliere între frumosul şi urâtul care ne formează, speranţa că putem atinge liniştea.
Cum de poate să îmi placă, în acest context, universul violent, dur, creat de George R.R Martin?
E chiar simplu. În lumea fantastică din ” A song of ice and fire”, toată violenţa, toate conflictele interioare şi exterioare nu sunt prezentate doar dintr-o înclinaţie către cruzime, ci, pur şi simplu, dintr-o portretizare a vieţii, aşa cum se întâmplă.
Viaţa ni se întâmplă, tuturor, şi asta îmi place în acest univers fantastic. Îmi aduce aminte că nu contează ce intenţii bune ai, cât de onorabil eşti, tot există posibilitatea de a sfârşi cu sufletul însângerat în zăpadă, înjunghiat. Nu contează cât de putred ai sufletul, tot poţi rămâne acolo, pe un piedestal, până când..nu mai rămâi.
Îmi place ” A song of ice and fire” pentru că am impresia asta că cele şapte regate ar putea fi foarte bine lumea în care trăim noi. Nu avem dragoni, nu mai avem conflicte duse la acest nivel al luptei pentru puterea propriu-zisă, avem alt fel de conflicte, nu avem ierni care durează decenii, vrăjitori, magie. Dar avem, pur şi simplu, viaţa, care ni se întâmplă în acelaşi stil haotic, crud.
Iar conştienţa acestui lucru pe mine mă eliberează cumva, nu mă îngrozeşte.

Dacă blogul meu ar fi o persoană…

Dacă blogul meu ar fi o persoană…

Ar fi o fată cu aspect androgin, cu părul scurt şi zburlit, roşu închis, îmbrăcată mereu în nişte blugi şi tricouri simple, puţin largi. Ar avea un zâmbet năstruşnic, dar o privire liniştită.

Ai găsi-o scriind în cafenele, alergând veselă prin ploaie, cu privirea în sus, nu  în noroi, intrând în vorbă cu copiii din parcuri, zâmbindu-le şi încurajându-i să creadă în poveşti.

Mereu agitată, dar niciodată pe fugă, trăind nu pentru a-şi aminti de ieri, nu pentru a se bucura de azi sau a-l aştepta pe mâine, ci doar trăind, ar admira nu doar coloritul florilor, ci şi spinii lor, ar şti că nimic nu e doar alb sau negru.

Ar fi ciudată fără a avea nimic special, ieşit din comun. Chiar atunci când crezi că ai ajuns să ştii totul despre ea, te-ar uimi cu ceva. S-ar entuziasma repede, ca un copil, dar chiar şi în acele momente chipul şi corpul ei şi-ar păstra un calm straniu, care spune: e  timp pentru toate. Instabilă, ar plânge râzând în hohote, ar blestema lucrurile pe care le iubeşte cel mai mult, dar ar fi doar o fată normală, simplă, cu acei veşnici blugi tociţi şi cu tricourile în care se pierde.

Uneori te-ai întreba ce e feminin în ea, pentru că nu păşeşte cu eleganţă, nu e mândră, dar nu e nici caldă…Asta până să vezi cum simte. Nu ar şti jumătăţi de măsură.

Ar vorbi despre toate şi nimic în acelaşi timp, nu şi-ar alege un domeniu anume despre care să scrie. Zâmbetul unui copil, lacrimile unui îndrăgostit cu inima distrusă, oamenii agitaţi, veseli, furioşi, plictisiţi, ar inspira-o atunci când nu se aşteaptă. Uneori, s-ar mira de ce nu există în realitate ceva ce în mintea ei e atât de clar, o poveste, anumite persoane şi experienţele, sentimentele lor, şi ar transpune acea poveste prin câteva cuvinte, ar construi din ele umbrele acelor persoane. S-ar feri să scrie despre experienţa proprie, viaţa ei, întotdeauna ar găsi ceva mai interesant într-o frunză care cade pe pământ, un zâmbet declanşat de o amintire care se frânge în lacrimi.

Ar avea atât de multe de spus încât în majoritatea timpului ar tăcea, pentru că nu ştie de unde să înceapă.

Ar locui într-o mansardă dezordonată, cu gătitul s-ar descurca mai greu, dar nu ar muri de foame, ar deschide uşa oricui ar vrea să o viziteze, dar nimeni nu ar simţi că şi-a deschis sufletul în faţa lui, că o ştie cu adevărat, pe ea, nimeni în afară de persoana iubită. Da, ar iubi în întregime.

Ar avea o anume tristeţe în privire şi în felul în care se uită la oameni, de care nu îţi dai seama decât poate când zâmbeşte, dar ar fi o tristeţe cu un gust dulce, o tristeţe proaspătă.

Ar mânca cu poftă, ar face tot ce îi trece prin minte, dar niciodată nu ar răni sufletul cuiva în această frenezie cu care ar trăi. Ar avea grijă cu sufletele oamenilor, pentru că ar şti atât de bine că dacă îţi fracturezi o mână, te vindeci în timp, dar dacă sufletul ţi se rupe, niciun ghips nu ar remedia problema definitiv.

De fapt, asta ar încerca să înţeleagă, să descifreze, în tot ce scrie, cântă, trăieşte, visează. Sufletele oamenilor. Poate pentru că i-ar fi teamă să îl descifreze, înţeleagă, pe al ei.

Dacă blogul meu ar fi o persoană, ar fi ca o oglindă puţin întunecată, acoperită de praf. Nu m-ar dezvălui pe mine însămi exact aşa cum sunt, ci ar dezvălui doar bucăţi din sufletul meu, iar dacă aş încerca să le unesc într-un puzzle, totul s-ar nărui pentru că ar apărea încă o piesă căreia trebuie să îi găsesc locul.

Dacă ne-am întâlni, într-o zi ploioasă, ne-am recunoaşte imediat, ne-am îmbrăţişa, şi am deveni confidente, nu cele mai bune prietene, ci doar aş şti că am găsit persoana căruia îi pot spune orice, pentru că m-ar înţelege, cu adevărat. Exact aşa cum şi ea ar şti că nu mai trebuie să se ascundă printre cuvinte.

Dacă blogul meu ar fi o persoană, ar citi asta şi ar zâmbi.

( Cum ar fi blogul vostru, dacă ar fi o persoană? Nu o consider o leapşa, dar dacă vreţi să scrieţi despre asta, sunt curioasă să citesc despre „ personalităţile” lor 😀 ).