Dacă anorexia ar vorbi

Te voi distruge.

Am să te găsesc într-un moment al vieţii tale când ai să fii nici grasă, nici slabă, undeva între, ştiind că „încă puţin” în plus ar însemna catalogarea de „grasă”, încă puţin în minus ar însemna tocmai bine.

Voi veni la tine vara, când ai să vezi toate siluetele subţiri în topuri colorate iar tu vei fi îmbrăcată într-o rochie vaporoasă. Nu am să bat la uşa ta, am să apar pur şi simplu neanunţată, într-o zi când te vei întreba „Ce-ar fi dacă…”…Ce-ar fi dacă încerc să slăbesc şi mănânc azi doar un măr? Ce-ar fi dacă nu mănânc nici măcar atât? Sigur, ajutoarele mele precum revistele, tumblr-ul, conţinutul găsit pe Facebook, poate că-mi anunţă uneori sosirea, dar sunt maestra intrării prin efracţie.

Mă voi instala încet, dar sigur, în viaţa ta, alimentată la început de laudele de „oau, ai slăbit”. Cu fiecare zi care trece, te voi convinge că a mânca e slăbiciune, că poţi să treci peste ziua asta fără să decazi. Te vei uita la ceilalţi care cad pradă poftelor cu milă. Îţi poţi simţi oasele cum iţi ies din piele şi parcă riscă să se rupă la orice pas, de carnea care lipseşte de pe ele, cu care mă hrănesc în fiecare zi, dar consideri asta un semn al puterii tale de a rezista tentaţiei. Cu fiecare „nu mersi, am mâncat înainte”, cu fiecare „ mamă am să mănânc în camera mea”, ori deget băgat pe gât pentru că la un moment nu i-ai mai putut păcăli- pe ei, cei atât de slabi- eşti convinsă că eşti puternică. Că mai poţi slăbi încă puţin, ca să fii bine, deşi nu mai ştii ce înseamnă acest bine. Vei ignora privirile plină de milă ale celorlalţi, care la început erau admirative, toate strigătele lor că ai nevoie de ajutor. Am puterea asta să te fac să asculţi vocea mea, cum că însemn forţă, vitalitate, un ideal anume.

Dar eu însemn doar moarte. Poate nici moarte- însemn nimic. Îţi devorez carnea aia de care uneori trăgeai şi spuneai că ai vrea să nu mai fie „aşa multă”. Poate că nu era multă, ci era doar viaţă. Mai ştii cât de mult îţi plăceau cireşile cărnoase, momentul în care muşcai din ele şi cât de bune erau la gust-nici prea dulci, nici prea amare, şi le mâncai cu atâta poftă de te murdăreai de roşeaţa lor pe mâini? Mai ştii cu câtă poftă le mestecai şi aruncai sâmburele lor în pământ?

Am să te găsesc într-o zi de vară şi ai să fii cireaşa mea preferată. Am să mă înfrupt din carnea ta, devorând-o încet, şi tot ce vreau e să te arunc ca un sâmbure în pământ, un sâmbure amărât, ce nu mai seamănă deloc cu cireaşa roşie, sănătoasă, plină de viaţă de dinainte.

( ce am scris aici e doar un exerciţiu de imaginaţie, nu e din proprie experienţă- sunt prea hedonistă ca să cad pradă acestei boli).

Cât ţi-a furat smart-phonul/tableta din viaţă?

Mai ştii cum e să aştepţi  să vezi pozele din vacanţă, pentru că trebuia să le developezi, şi mai ales cum e să te gândeşti bine dacă un moment merită sau nu să fie imortalizat, pentru că aveai un număr limitat de poze? Acum, poţi face sute de poze cu un singur click- tu înainte de masa de prânz, tu după masa de prânz, în parc, la petrecere, în vacanţă. Selecţia a dispărut, aşteptarea e doar un mit.

Ai idee cum e să trimiţi o scrisoare cuiva? Ce emoţie simte când deschide cutia poştală şi vede asta? Ce fior simţi tu, în anticiparea că azi, mâine, într-o săptămână, o va citi. Acum, mesajul pe whats-app e la o secundă distanţă de destinatar, nu ştim ce înseamnă aşteptarea nici aici.

Când eşti cu prietenii tăi, eşti cu ei, sau eşti şi acolo, în lumea unde îi găseşti pe ei aşa cum vor să se prezinte, niciodată aşa cum sunt cu adevărat?

Cât a furat scrollul din viaţa ta, din momentele în care apreciezi viaţa dincolo de nevoia de a comunica, de a fi conectat, şi cât de mult ştii să apreciezi un apus pentru el în sine, nu pentru poza pe care o vei posta pe Instagram?

Dragă societate, îți vorbește un suflet de pe Pământ, nu o femeie de pe Venus…

Nu îți scriu din perspectiva unei feministe. Nu știu dacă sunt sau nu așa.

Mai ales, nu îți scriu din perspectica cuiva care urăște bărbații. ( Bărbații sunt minunați, când vor, și uneori exact atunci când nu vor). Nu.

Îți scriu din perspectiva unui lucru pe care nu știu cum să-l definesc exact. Suflet. Ai auzit de asta? Nu e ceva vizibil, palpabil, și mai ales nu are gen ( până și genul substantivului suflet e neutru).  E „a fi-ul „din viața noastră, nu ” a părea.”

Ce vreau eu, un suflet printre atâtea suflete?

Vreau să trăiesc într-o lume în care o plimbare pe alee, noaptea, spre blocul meu să nu mă sperie, în inconștient, la gândul că cineva așteaptă în întuneric, gata să-mi sfâșie bluza și întreaga viață, iar acțiunea conștientă să fie un mers mai grăbit.

Vreau ca viitoarea mea fiică ( dacă voi avea o fată) să fie liberă să urmeze ce cursuri va vrea ea în copilărie, nu doar de dans, balet, sau orice implică doar culoarea roz și pantofi drăguți rătăciți pe podeaua din sufragerie. Ci și hochei, dacă vrea. Sau biologie marină. Comunicarea prin semne. Oratorie. Regie. Cultura incașilor. Orice simte nevoia. Vreau ca copilăria ei să fie ceva mai mult decât discuții cu prietenele ei despre cum va fi nunta de vis și plimbat bebeluși de jucărie în cărucioare. Și mai doresc să nu mă urască pentru dorința de a-i oferi o copilărie pe gustul ei, nu al tău, chiar dacă asta o va transforma într-o persoană, nu o oaie în turmă.

Vreau să văd acel moment de bucurie pură în ochii viitorilor tați la auzul cuvintelor e fată, nu să aud sunetul tuturor visurilor sfărâmate în timp ce tricoul cu „daddy’s boy” imaginar e aruncat la gunoi.  Mai ales, nu mai vreau avorturi pe motivul sexului copilului ( nici în cazul băieților, bineînțeles).

Da, înțeleg, la începutul existenței umane, bărbatul vâna și femeia se ocupa de mâncare, pansamente, răni, copii, orice implica teritoriul din interiorul peșterii. Era și normal, pentru că miza era supraviețuirea imediată, fizică; pe atunci, sufletul ( da, iar ajung la suflet, am și eu o obsesie) era ceva nu atât de important. Dar acum, vorbim de altă supraviețuire, acum nu mai avem peșteri de apărat. Vorbim de supraviețuirea sufletului într-o lume care încearcă să îl suprime cumva.

Și ar trebui să îți lași femeile, dragă societate, să fie ce vor ele, nu să le injectezi sute de imagini diferite despre cum ar trebui să fie. Deschid televizorul și butonează, văd într-un minut pe diferite canale că ar trebui să fie: picioare înalte și sâni cupa D, canalul următor-casnica perfectă, canalul următor- femeia de carieră perfectă; canalul următor- sportiva ce bea apă ca și cum l-ar sorbi pe Dumnezeu. Nu e de mirare că atâtea femei înnebunesc puțin.

Lasă-le să fie ce vor. Mame. Chelnerițe. Vicepreședinți. Puțin dolofane. Militând pentru pace. Dependente de heroină. Împiedicate. Hoinare. Casnice. Fete de cowboy ce vor să vândă ferma tatălui și să se stabilească în Amsterdam. Doar lasă-le să fie. Atât e de ajuns. Acceptă și iubita loială care își așteaptă iubitul să vină în zorii zilei de la o bere cu băieții și nu o numi „proastă”, dar și promiscuitatea femeii care are multe aventuri și nu o eticheta instant”târfă”, fără să îi dai dreptul de a fi și altceva.

Vreau, dragă societate, să mă uit în ochii tăi și să te pot invita la o cafea, sau bere, să vorbim despre orice. Să încerci să mă înțelegi. Nu să te uiți de undeva de sus la mine, serioasă, patriarhală de atâția mii de ani, să-mi spui că nu contează nimic din ce spun, pentru că nu am penis, și să îmi împingi în față o farfurie murdară, ca și cum aș fi un câine și mi-ai zice: hai, linge-o! Nu vreau să îți curăț farfuriile murdare, vreau să le sparg când am chef.

Și mai ales, proastă chestie!, să îmi pui o etichetă că sunt de pe Venus și să mă arunci laolaltă cu toate femeile care cică sunt la fel ca mine, când de fapt niciuna nu seamănă exact cu alta. Și apoi să trimiți toți bărbații pe Marte, după același principiu că toți sunt la fel, când de fapt niciunul nu seamănă exact cu altul. ( Apropo, tot ce am scris e valabil și pentru bărbați, și pe ei pui prea multă presiune. Lasă-i să fie,atât. Ce vor). Suntem de pe Pământ. Cu toții. În lupta asta de a ne face sufletul să supraviețuiască în peștera unde e blestemat să stea închis, între pereții lui „a părea.”

Asta e tot, societate. O să aștept să îți treacă șocul că aparțin genului feminin și cu toatea astea sunt capabilă să scriu și aștept răspunsul tău.

Cu drag,

Nu de pe Venus

Damnaţii din jungla umană

Nu se sinucid niciodată porcii, vitele, oile, ori maimuţele murdare de noroi, care râd într-una; leii, lupii care ştiu doar să ucidă; nu se sinucid fiarele, sălbaticii.

Chestia cu lumea asta e că niciodată nu se sinucid limitaţii. Se sinucid doar cei vinovaţi că sunt prea sensibili. Cei care au o atracţie-respingere patologică faţă de moarte, atracţie care nu îşi găseşte locul în ADN-ul barbarilor, insensibililor, duduilor de la solar, burtoşilor cu bmw. Atracţie care controlată, i-ar fi putut face geniali; dar îi transformă doar în praf.

Se sinucid doar florile, lebedele care refuză să mai cânte, cei pe care îi doare prea tare că sunt oameni şi nu orice altceva.

Întotdeauna se sinucid doar omidele, exact înainte de a deveni fluturi, din ciudata luciditate, înţelegere, că o lume oarbă, o junglă umană a animalelor amorţite, corupte, goale, care sfâşie inimi şi trag de ciolane de porc, nu le-ar înţelege niciodată zborul.

Noi, oamenii, ne sinucidem doar mieii, îi îngrămădim într-un abator de cruzime, şi apoi ne plângem că în pădure, la miezul nopţii, au rămas doar lupi flămânzi, urlând disperaţi la o lună care uneori ne luminează în silă lagărul de concentrare al sensibilităţii, frumosului, poeziei, dragostei.

( Nu am scris o poezie după ce am văzut filmul Dead Poets Society, ci asta).

Ce „ne învaţă” televizorul…

Că suntem doar o bucată de carne în ochii admiratorilor cărora le sclipesc ochii să se înfrupte din ea. Că e ceva în neregulă cu noi dacă nu avem picioare lungi, sâni mari, fund perfect şi talia suplă. Nu suntem bine, dacă nu suntem aşa. Iar machiajul perfect poate rezolva orice problemă. Şi trebuie să facem pe proastele.

Că, pentru a avea „succes”, a apărea în emisiuni, trebuie să fii vulgar, penibil, şi că doar oamenii care nu au nimic de spus sunt aceia care de obicei vorbesc cel mai mult.

Sau…Singurul lucru util care ne învaţă televizorul e acela de a îl închide, după puţin timp în care privim spectacolele ieftine şi de prost gust care ne ucid neuronii?!

Despre Beauty Pageants/tendința părinților de a stabili un drum exact pe care să apuce copiii lor

Un copil, aflat la vârsta tuturor acelor de-ce-uri, când descoperă lumea din jurul lui, atrage prin naturalețe. Una dintre atributele copilăriei după care poate tânjim la alte vârste este tocmai această naturalețe, prospețime. Copiii au chipurile proaspete, curate, obrajii roșii și trebuie să se joace în natură, cu alți copii, pentru a învăța să socializeze, vehgeați de părinți, în niciun caz împinși de aceștia pe un anumit drum.

Ce fac unele mame….inconștiente, ca să nu le spun altfel? Își bat joc de asta, și își forțează fetițele de 3, 4, 5 ani, să participe la concursuri de frumusețe pentru copii. Acolo, fețișoarele naturale le sunt spoite cu machiaj până când aspectul este unul grotesc având în vedere vârsta lor, sunt aranjate și încălțate în pantofi și stau ore, zile în șir într-un mediu nociv pentru ele, în care învață nu să socializeze cu ceilați copii, ci că totul este o competiție, de la o vârstă fragedă. În pozele făcute, se observă cât de chinuit zâmbesc, cum fac asta probabil doar ca să își mulțumească mamele.

Am văzut mai demult un videoclip pe youtube în care o femeie a recunoscut clar că își înscrie fetița la astfel de concursuri pentru că și-ar fi dorit ca ea să câștige astfel de premii,  dar nu a putut. E un lucru atât de greșit, nu trebuie să fiu mamă ca să spun asta! Pentru multe lucruri, până nu ești părinte tu însuți/însăți nu poți judeca, însă aici…Creșteți copii, nu bucăți de plastină pe care să le modelați după dorințele voastre eșuate, rateurile, frustările voastre! Și mai ales, creșteți copii, nu păpuși! Vreți pentru voi premii din astea? Spoiți-vă voi fețele.

Da, e vorba de America, (din țara asta am mai văzut emisiuni de astfel de concursuri, nu știu de alte țări) unde pare că orice e posibil, dar asta nu e o scuză. Fetițele astea sunt învățate de mici că frumusețea e o monedă de schimb pentru succes, apreciere, că sunt doar o imagine. Se mai miră părinții aștia de izbucnirile din adolescență ale acestor copii? De teribilism, consum de droguri ori un comportament sexual dezvoltat de la o vârstă nepotrivită?

În multe situații, nu doar în cazul acestor concursuri, părinții au tendința asta de a stabili clar un drum pe care să apuce copiii lor. Nu sunt deloc în măsură să judec asta, știu, dar părerea mea e că e bine să aștepți, să vezi ce îi place copilului, și apoi să îl încurajezi să urmeze acel domeniu. Da, la început trebuie înscris la anumite cursuri, antrenamente, dar e ușor chiar și din afară să vezi când unui copil îi place ceva sau când se duce la anumite cursuri ( actorie, dans, canto etc.) doar din obligație. Are o sclipire în ochi când vorbește despre ceva ce îi place….Sclipirea asta, unicitatea, ar trebui încurajată. Bineînțeles că toți părinții își doresc ca ai lor copii să atingă succesul, dar succesul ăsta vine cu un preț mare când copiii sunt forțați să devină avocați, medici, etc, fiindcă așa e tradiția, și tatăl, și bunicul a fost medic, sau mai rău fiindcă un părinte a avut această dorință ratată pe care o proiectează asupra copilului. La sate, mediu rural, e mai greu, situația stă altfel, meșteșugurile se moștenesc din tată în fiu, însă nu există multe alternative decât în cazul în care copiii părăsesc satul natul pentru a se muta într-un oraș, ceea ce nu se întâmplă în fiecare caz. Dar să ajungi un avocat de succes cu sufletul unui copil ce voia să devină pictor, alpinist, să lucreze în publicitate, orice altceva….Se adună multe resentimente față de părinți, multe lucruri nespuse între părinți și copii din politețe poate.

Revenind la concursurile de frumusețe din America pentru copii? Fiecare copil e unic, unicitatea asta ar trebui încurajată de părinți, iar astfel de concursuri pentru mine sunt de-a dreptul monstruoase.

Creșteți copii cu accentul pe i, nu copii la xerox, și în niciun caz păpuși, manechine!

Le-aș spune tuturor mamelor astea frustate că nu au câștigat ele concursuri de frumusețe: Cumpărați-vă păpuși, manechine, aranjați-le și machiați-le pe ele, și faceți concursuri în care să se voteze cea mai frumoasă păpușă, și lăsați-vă fetele afară, cu tenul curat, lăsați-le să fie copii!

Am ales un videoclip de pe Youtube despre astfel de concursuri, în încheiere. Pentru mine,e șocant, chiar…deranjant.

Spiritul Crăciunului, strategie de profit?

Un frig de îţi îngheaţă oasele, aglomeraţie în trafic, oameni grăbiţi care mai calcă din când în când în zăpada murdară, mocirloasă, cu toate astea Moş Crăciun e fericit, obrajii îi plesnesc de veselie şi, de pe un panou publicitar din centrul Bucureştiului te îndeamnă să deschizi o sticlă de Coca-Cola pentru a savura magia sărbătorilor. De parcă un gust chimical îţi poate oferi asta…Dar Coca-Cola şi-a îndeplinit scopul, milioane de oameni au, pe masa de sărbători, şi o sticlă de Cola. Alături de alte sute de branduri care profită de pe urma sărbătorilor; şi nu fac nimic greşit, asta trebuie să facă, să vândă: dar, în preajma sărbătorilor, Moşul le aduce un profit bun.

Acest profit bun nu depinde doar de strategiile de marketing, oamenii, prin tendinţa lor de a cumpăra exagerat în preajma Sărbătorilor, sunt cei care cad într-o capcană întinsă de percepţiile lor, nu de reclamele de sărbători. Mâncăm, bem, mai mult în această perioadă, cumpărăm sute de cadouri, ca să umplem un gol din sufletul nostru. Credem că spiritul sărbătorilor se găseşte în rafturile magazinelor, când de fapt ar trebui să fie în sufletele noastre. Mai mult, acest spirit nu ar trebui să ne viziteze doar de sărbători, ci ar trebui să îl găsim în fiinţa noastră tot timpul. La urma urmei, în ce constă? În zâmbete tâmpe şi a oferi cadouri celor din jur? În unitatea familiei, armonie între prieteni? Eu una cred că înseamnă doar puţină acceptare. Zâmbete nu poţi să oferi mereu, cu toţii avem şi zile proaste, sunt momente când îţi vine să urli din rărunchi la un membru apropiat al familiei şi o faci, că eşti om, prietenii ne mai văd şi cum bombănim despre diverse probleme… Dar să ştii să accepţi, la sfârşitul zilei, aceste lucruri, îţi aduce liniştea aia interioară care armonizează cel mai bine cu mirosul de cozonaci, scorţişoară şi colindele ce răsună în văzduh.

Când eram copii, Crăciunul era magie, eram cei mai fericiţi şi nu observam adulţii care se chinuie să pară atât de fericiţi şi care îşi umplu coşul de cumpărături, acum, că suntem aproape ei, ne întrebăm unde a dispărut magia Crăciunului? E cumva îngropată printre tonele de jucării din hipermarketuri, ori poate am pierdut-o la casa de marcat alături de toţi banii cheltuiţi de sărbători? Şi de ce feţele oamenilor nu mai par aşa vesele, ci observi cum toţi mimează o stare de veselie pentru că să admită că de abia aşteaptă să treacă această perioadă îi face…să pară ciudaţi, oameni ciufuţi, fără chef de viaţă? Şi câte râsete goale, şi cât consum! Când eram copii, cea mai mare bucurie era să deschizi cadoul de sub brad, nu observai cum reuniunile de familie înseamnă efortul tuturor generaţiilor de a se suporta, şi certuri arzând la foc mic. Ne plăcea să alergăm pe afară, prin frig, nu observam mulţimea de oameni mergând repede, trăgând de paltoane ca şi cum s-ar agăţa de un colac de salvare, să îi incălzească mai bine, cu privirea în jos, dar…fericiţi că e Crăciunul.

Nu e neapărat vina noastră, dar suntem pierduţi.

Tradiţiile încă există, tradiţii care fac din Crăciun o sărbătoare a sufletului, dar pentru asta trebuie să te deplasezi din comfortul oraşului în acea zonă unde ai părinţii, bunicii, şi parcă mai comod e în oraş…Îţi spui că la anul îi vizitezi pe ai tăi şi dai iama în magazine cu lista de cadouri pentru toate persoanele cele dragi şi poate şi pentru persoane şi mai puţin dragi…De parcă cu un cadou oferit în Ajunul Crăciunului ne putem revanşa pentru un întreg an în care am oferit doar vorbe aruncate fără să gândim şi uşi trântite. Când poate adevăratele cadouri sunt cele care nu pot fi cumpărate, desfăcute, pipăite, folosite, ci acelea pe care le simţi, micile momente de linişte, de veselie între cei dragi.

Nu e de mirare că cele mai multe sinucideri au loc în preajma sărbătorilor. Când vezi atâta veselie, decoraţii, ornamente, spiritul Crăciunului, magie, armonie, în afară, dar în tine nimic, depresia găseşte atât de uşor un mod de a acapara totul…Când colindele angelice care răsună îţi amintesc doar de haosul şi dizarmonia din viaţa ta, e uşor să te pierzi.

Suntem ca luminiţile de pe Magheru, care parcă te apasă cumva. Mulţi, înghesuiţi, în bătaia vântului, rătăcind de colo-colo, şi luminăm degeaba, pentru că gândurile şoferi de sub noi, din trafic, claxonează şi înjură disperaţi- ca să ajungă nici ei nu ştie unde, de ce se află acolo nici ei nu ştiu de ce.

Ar trebui ca fantomele trecutului, prezentului şi viitorului ale domnului Scroodge să ne facă o vizită tuturor. Deşi nu suntem deloc zgârciţi cu dăruitul, mai avem de învăţat să dăruim din sufletele noastre.

Frumuseţea vine în toate mărimile

Dragă societate, şi mai ales dragă media, ar trebui să faci ceva să remediezi problema asta…Nu vezi câte fete se uită în oglindă şi se consideră uneori chiar hidoase, datorită a ceea ce promovezi cu atâta…frenezie?

Nu vorbesc de cele care au probleme grave cu greutatea, probabil datorită unor predispoziţii, nu vorbesc de extreme, cazuri medicale, ci de acelea dintre noi puţin mai plinuţe, sau scunde, care nu avem abdomenul plat şi un fund ferm. Nu, nu mi se pare normal să ne ascundem privirea, să stăm în umbră pentru că nu putem apărea niciodată în videoclipurile pe care le mai scot unii cântăreţi, care invadează posturile de muzică, cu toate acele femei cu acel corp perfect. Nu mi se pare normal ca unele fete să înceapă cure de slăbire nu pentru că vor asta pentru ele, nu pentru a avea o viaţă sănătoasă, ci doar pentru că voi aţi convins-o că nu e în regulă să aibă puţină burtă,că acel băiat niciodată nu le va observa aşa sau chiar să îşi bage degetele pe gât. Şi nu, nu mi se pare în regulă nici să ne scoatem în evidenţă defectele, aşa cum mai fac unele care poartă bluze extrem de mulate, deşi silueta nu le avanteajă deloc. Dar nici să le ascundem în spatele unor haine lălâi, ci să găsim cumva vestimentaţia care să ne pună în valoare.

Nu mi se pare în regulă cât de tare sustineţi că frumuseţea vine într-o singură mărime, că are acele dimensiuni bine fixate de 90-60-90, că orice iese din tipar e urât. Nu mi se pare normal să ne negaţi existenţa. Dacă voi scoateţi în lumină doar femei cu picioarele lungi, fără pic de celulită, cu dinţi perfect albi şi cu părul strălucitor, asta nu înseamnă că toate suntem aşa. Şi mai ales că toate ar trebui să fim aşa.

Nu vrem să apărem şi noi în lumină, înţelegem că modelele voastre vând, că am fi ridicole la o expoziţie de maşini. Vrem doar să fim acceptate pentru ceea ce suntem, de oamenii care se uită la noi influenţaţi de ceea ce arătaţi voi.

Suntem la acea vârstă când nu mai putem fi numite copile, dar nici încă femei, şi mai mult ca niciodată avem nevoie să ni se spună că suntem bine aşa cum suntem.

Să ni se spună că frumuseţea nu înseamnă a fi slab, picioare lungi, a avea haine din ultimele tendinţe. Că frumuseţea nu înseamnă nici măcar un zâmbet discret sau o şuviţă de păr care cade pe obraz, ori cum să ştii să ascunzi ceea ce trebuie să ascunzi pentru a fi interesantă. Că frumuseţea nu e a bobocului de trandafir care înfloreşte în lumina dimineţii, nici a tabloului pictat cu măiestrie, sau a notei muzicale care îţi atinge sufletul. Frumuseţea se află în irisurile fiecăruia dintre noi şi o proiectăm acolo unde vrem noi, frumuseţea e relativă. Nu mai umbriţi irisurile atâtor persoane cu imagini false, nu îi mai persuadaţi să o caute doar în abdomene ca de viespe sau un decolteu adânc.

Să ni se amintească faptul că suntem unici, că ar fi atât de plictisitor ca toate să fim „ bune…” Că lumea e ca un imens cub Rubik nerezolvat format din miliarde de nuanţe diferite, şi fiecare om e acolo ca să completeze într-un mod perfect acest cub.

Eu nu mai vreau să vă cred că sunt urâtă pentru că nu sunt ceea ce adoraţi voi atât de mult. Da, am picioarele scurte, sunt scundă şi toată viaţa mea voi sări mai greu garduri şi mă voi chinui să ajung  la ultimul raft din supermarketuri. Dar nu trebuie să mă aplec prea mult ca să îmi leg şireturile şi nici nu stau incomfortabil în maşini de dimensiuni mai mici. Da, nu am sânii mari,nu voi putea obţine niciodată o băutură gratis pe baza aspectului meu fizic, dar pot să dorm pe burtă fără nicio problemă. Şi da, nu am abdomenul plat, dar nu am să las nicio ciocolată să se topească, odată scoasă din frigider.

Dacă societatea ar vorbi

 

Către toţi aceia care nu se potrivesc cu ceea ce vreau eu să fiţi…

Sunteţi atât de tineri…Toţi rebelii, toate grăsanele, prostituatele, toţi schilozii, faliţii, drogaţii, împiedicaţii mei! Aşteptaţi să vă încurajez, să vă învăţ să vă împăcaţi cumva cu insecurităţile care va măcină sufletul? Adevărul e că nu fac decât să alimentez aceste insecurităţi cu o satisfacţie perversă. Vă primesc în braţele mele doar pentru că am nevoie să mă distrez pe seamă cuiva, bufonii mei, oile mele negre, rătăcite! Gloata mea de rataţi, de inadaptaţi, cât iubesc să vă fac viaţa mizerabilă!  Să mă urâţi şi să mă refuzaţi; să mă priviţi cu o indiferenţă care vă anihilează; să încercaţi din răsputeri să obţineţi acceptarea mea, pe care am să v-o refuz atâta timp cât nu jucaţi după regulile mele, fortându-vă să înghiţiţi atâtea umiliri!

Ce vârstă minunată! Cum vă tresare sufletul de emoţie şi totodată înfiorat de pasiune când auziţi cuvinte precum Adevăr, Cinste, Iubire! Cât de intensă este energia tinereţii care vă face ochii să strălucească! Ce vise măreţe aveţi, cât de nesăbuiţi sunteţi, fiind gata să riscaţi totul pentru ele! Vă e atât de fragil trupul pentru sufletul pe care îl purtaţi…Ah, câtă naivitate am de exploatat, cât spirit dionisiac de înfrânt! Am să vă spulber toate visele, am să distrug toată credinţa în concepte ideale, pentru care tinereţea voastră e dispusă să se sacrifice; prin tot ce voi interprinde, toate sacrificiile voastre vor fi în van, nu vor modifica nimic din structura mea. Oricât de entuziaşti aţi fi, oricâte persoane atrageţi de partea voastră, eu am avantajul mulţimii care mi s-a conformat…Prin ea vă voi distruge. Uneori, vă voi oferi iluzia unei victorii, impresia că lumea vă înţelege idealurile, că e cutremurată de ele, pentru că apoi să privesc cum vă prăbuşiţi din înălţimile pe care le-aţi atins în hăul mizeriei mele. Am să torn gheaţă peste sentimentele voastre sincere, am un bisturiu nu doar pentru corpurile voastre, ci şi pentru Iubirea în care credeţi. Îi voi modela măreţia în meschinării. Am să lupt să vă golesc privirea de orice sclipire dionisiacă. Vă vreau letargici, nişte marionete în mâinile mele. Mă sfidaţi prin originalitate, şi urăsc să fiu sfidată. Vor exista câţiva naivi care vor refuza să se lase transformaţi de mine, care vor rămâne la fel de idealişti…În marea majoritate a cazurilor, vor suferi de foame şi de abia vor trăi de pe o zi pe alta.

Că să fiu mulţumită de voi, trebuie să fiţi o falsă versiune a voastră înşivă. Nu mă interesează persoanele voastre decât în măsura în care le pot modela după bunul plac, în cazul fiecăreia în alt mod, folosindu-mă de toate mijloacele pe care le am. Va făurec măşti şi vi le vând convingandu-vă că faţa voastră nu este de ajuns. Nu am zâmbete pentru pistruii voştri. Am bisturiu. Nu am admiraţie pentru cârlionţii voştri. Am plăci de îndreptat părul. Nu am acceptare pentru tatuajele şi coafurile voastre extravagante. Am strâmbături din nas. Fetelor? Sunteţi la o vârstă în care trebuie să vi se spună că sunteţi în regulă aşa cum sunteţi, voi, acelea scunde, cu câteva kilograme în plus ori schiloade. Nu fac decât să promovez un ideal de frumuseţe în care nu vă veţi regăsi niciodată, alimentând un respect de sine scăzut, fortandu-vă să va băgaţi degetele pe gât ori, în cele mai fericite cazuri pentru mine, să vă automutilaţi, atacandu-vă celulita că o boala a pielii.

După cum am mai spus, unii dintre voi sunt rebeli. Câţiva dintre aceşti rebeli se distrug singuri, prin tot felul de acte de teribilism ori prin anumite vicii, nu e nevoie să mă mai chinui eu să fac ceva. Mai sunt şi aceia care îşi poartă în sine revolta, se îmbolnăvesc de un fel de ulcer sufletesc pentru că ceva din ei îi opreşte să se manifeste, se izolează într-un auto-exil.

Însă, prefer să îi chinui pe aceia dintre voi slabi, împiedicaţi, care încearcă, bieţii de ei, din răsputeri, să se integreze, dar sunt atât de stângaci, arată atât de greşit ( faţă de imaginile promovate de mine ca fiind modele), încât de fiecare dată cad în ridicol.

Şi să nu cumva să daţi vina pe mine. Dacă e vina cuiva, e vina voastră, a oamenilor care au puterea de a mă structura într-un anume fel, dar şi-au vândut sufletul unor iluzii. Voi, toţi oamenii care v-aţi vândut sufletul unor cine ştie ce iluzii, fortandu-mă să le alimentez creeând altele, mai puternice, voi vă ucideţi tinerii. Nu eu. Nu eu v-am făcut aşa cum sunteţi, voi m-aţi structurat după chipul şi asemănarea voastră. De fiecare dată când un tânăr se sinucide, ori se trezeşte brusc şi trage în colegii lui prin campusuri, eu sunt de vină. Aţi uitat că nu sunt decât voi toţi la un loc?

Vă întreb…Unde eraţi când am strigat după nişte Oameni, în adevăratul sens al cuvântului? Când tot ce v-am cerut a fost să conştientizaţi că trăiţi cu toţii pe o planetă care pulsează de viaţă, poate singură din Univers, şi să respectaţi asta? V-aţi pierdut în plictiseală, aţi amorţit în indiferenţă, folosiţi în van cuvinte mari, sub care ascundeţi interese meschine, v-aţi dezbrăcat sufletele de orice urmă de moralitate, şi aşteptaţi salvarea din partea mea? Vă rugaţi unui Dumnezeu în care nu credeţi pentru nişte lucruri care nu contează, şi vă miraţi că nu vă răspunde nimeni? Şi m-aţi construit în aşa fel încât să vă distrug tinerii, placându-mi asta, când tinerii sunt singurii care va mai pot salva?

 

De ce?…

De ce comunicam prea repede, dar prea degeaba? Prea mult, dar nimic din ce conteaza? De ce predicam “Nu ucideti” cu cutitul insangerat in mana? De ce iubim doar ambalaje, de ce ne e frica sa deschidem si continutul acestora? De ce ne straduim atat sa seducem, sa ii aratam celuilalt o varianta stralucitoare a noastra, cand adevaratul curaj inseamna sa ne expunem sufletul asa cum este, dezbracat de orice haina a e-goului, si sa asteptam, in acea vulnerabilitate din care este confectionata viata, sentinta sau izbanda din partea celuilalt? De ce ne folosim de cuvantul “Scuze” de parca ar  fi un verb si ar avea puterea a a actiona si de a sterge cu buretele, el singur, greselile noastre; de ce trantim “Te iubesc” de parca ar fi un amarat de adjectiv care doar depinde de anumite substantive, care nu are nicio putere de a construi propozitii de sine statatoare, cand de fapt e verbul cel mai puternic din cate exista? De ce i-am furat si i-am tot ucis puterea? De ce avem bisericile ingropate in aur de enoriasii care mor de foame? De ce crestem prea repede? Cand am uitat sa apreciem si micile bucurii ale vietii? Cand ne-am pierdut in plictiseala sau dezinteres?

De ce ne dam seama cat de mult iubim pe cineva doar la mormantul acelei persoane ori cand o pierdem? De ce sarutam cu varfurile buzelor si lovim din tot sufletul? De ce ne convingem barbatii ca nu meritam respectul lor, de ce va convingeti femeile ca toti barbatii sunt la fel de rai? De ce ne ucidem copiii? De ce purtam zambete de plastic? De ce aruncam cu bombe in loc de flori? De ce judecam mizeria din casele altora din spatele unor ferestre mizerabile?

De ce atatea de-ce-uri, fara raspuns?

De ce sunt trandafirii atat de rosii si de ce avem munti atat de frumosi?