Liliacul înfloreşte în fiecare primăvară

Era o zi ploioasă, ca oricare alta. Nimeni nu o observa cum rătăceşte pe străzi ca o fantomă, cu părul blond-închis strivit de picăturile de ploaie. Când plouă, oamenii merg cu privirea în pământ, agăţându-şi disperaţi degetele de umbrelele lor.  Dacă i-ar fi observat disperarea din priviri, hăul acela adânc, fără fund, accentuat de hainele închise la culoare pe care le purta, oare s-ar fi oprit din goana lor?

Era frumoasă în acel mod straniu al oamenilor frumoşi în disperarea lor. Nu ţi-ai fi putut imagina cum arată în clipele de bucurie spontană când începe să danseze prin cameră, dar în minutele alea când era prinsă între nevoia de a ţipa, doar pentru a nu se mai simţi invizibilă, şi de a plânge tot ce a ţinut în ea atâta timp, arăta frumos pentru că îşi pierduse orice speranţă.  Nici ea nu ştia încotro merge, nici nu era convinsă că oamenii o văd- atât de departe de orice se simţea.

S-a oprit atunci când a ajuns pe podul mai rece decât cerul furtunos. Privea fascinată apa atât de calmă, apa fără de sfârşit care ar primi-o bucuroasă…Nu tânjea după moarte, ci doar după un moment de linişte pe care îl căutase toată viaţa ei, dar toată lumea i-l interzisese. Tremura la gândul că acest moment care o chema în adâncurile lui ar dura o eternitate.

-Liliac?

A tresărit când a auzit acea voce, ca un colac de salvare. Lângă ea se afla un vânzător de flori pe care nu îl observase. „ Oare câte lucruri nu observăm, în goana noastră?”. Era tânăr şi îi zâmbea aşa cum nu îi mai zâmbise nimeni vreodată.

-Liliacul înfloreşte în fiecare primăvară!

A luat floarea de liliac din mâinile străinului, răsplătindu-l nu cu vreo monedă oarecare, ci cu cel mai arzător zâmbet pe care îl poate naşte un moment oarecare pentru toată omenirea, dar crucial pentru destinul ei.

O chema Lily, era tânără şi nu mai voia liniştea abisului din afara lumii. Voia să trăiască în aşa fel încât tumultul din sufletul ei, indiferent cum ar fi acceptat sau respins de restul lumii, să îi ofere, în cele din urmă, calmul.

-Într-adevăr!

Şi-a pus floarea în păr. Ar fi putut dansa în ploaie, dar s-a mulţumit doar să scruteze lumea cu privirea ce altădată spunea „ eşti prea mult pentru mine”, acum şoptind „ sunt prea mult pentru tine, dar îndeajuns pentru mine.”

Despre violete sau eleganța umilinței

Există flori mândre, regale. Care, fără a striga neapărat trecătorilor “Sunt aici!”, au destinul de a se împodobi cât mai frumos și de a se lăuda cu parfumuri puternice. Flori pe care nu poți să nu le admiri și să le dorești cadou de la el. Dar, cumva, nu rezistă mult, ofilesc repede.

Violetele nu sunt astfel de flori. Sunt flori umile, mici, ce trec adeseori neobservate, cu rădăcinile puternic înfipte în pământ, fără să caute soarele neapărat. Nu există pentru a fi neapărat cultivate în grădini și mai ales destinul lor nu e să ofilească într-o vază. Destinul lor e să reziste, așa, mici și neajutorate cum sunt, în pământul de care s-au atașat.

Nu cunosc cum e să fie plimbate în buchetul miresei și sunt străine de atenția fotografilor. Ele cunosc doar pașii oamenilor care trec pe lângă ele fără să le observe. Dar nu sunt dezamăgite de asta, pentru că își știu ele frumusețea.

Sunt speciale datorită coloritului lor, trist…într-un mod elegant. Singurul lucru elegant la ele. Au culoarea unei melancolii aprinse, pasionale.

Nu știu altele cu acest nume cum și-l poartă, dar, pentru toate motivele de mai sus, eu nu puteam avea alt nume.

Floare de mai

Avea un păr de un roşu aprins, aproape blond, în care razele soarelui îşi găseau cel mai bun sălaş. Pistruii de pe obraji, deschişi la culoare, îi confereau o frumuseţe aparte. Se plimba prin parc cu căştile în urechi, îmbrăcată într-o rochiţă albă, care dezvăluia un trup de fecioară care tocmai îşi descoperise feminitatea. Şi nu prin machiaje şi pantofi cu toc, purta nişte converşi roşii, iar buzele pline erau date cu puţin luciu, ci într-un mod mult mai timid, dar mai provocator decât cele mai sigure „defilări” ale femeilor prin viaţă. Era ceva neruşinat, fără să realizeze, în modul în care îşi unduia şoldurile subţiri în mers şi cum lăsase deschis un nasture în plus la rochie faţă de săptămâna trecută, lăsând să se întrezărească puţin rotunjimea sânilor albi, ce niciodată nu cunoscuseră lumina.

Să fi avut cincisprezece, şaisprezece ani. Mai voluptoasă în neştiinţa ei decât toate femeile în vara vieţii. Vara parcă prea dezvăluie totul. Primăvara e mai provocatoare, pentru că florile se deschid atunci cu neştiinţă şi curiozitate. Primăvara, te ademenesc cu parfumul lor, vara parcă sunt prea insistente şi aproape toxice.

A văzut-o exact atunci când ieşise din biroul lui gri, exact când nu mai credea că ar exista ceva care să îl scape din monotonia în care se pierdea. A rămas ca trăsnit, parcă vrăjit de buclele ei vulcanice. Voia să fugă, dar nu putea. Îl observase şi ea şi venea spre el, parcă o sirenă ce avea să îl scufunde cu zâmbetul ăsta, doar că sirena asta nu ştia că poate face asta, nu ştia nimic încă. Nu se speriase de insistenţa cu care se uita la ea, pentru că, la cei douazeci de ani ai lui, părea chiar mai tânăr decât ea, nimic nu îi afectase spiritul tânăr.

Când s-a uitat la el cu nişte ochi căprui şi calzi, cu nişte sclipiri de chihlimbar, a ştiut că e pierdut.

-Îmi place geanta ta, de unde ai cumpărat-o? l-a întrebat, ca şi când ar fi fost cei mai buni prieteni.

*

                Era frig în poiana unde ajunseseră. Venise deja toamna, şi parcă părul ei căpătase nuanţe puţin mai închise decât în ziua aceea de primăvară când l-a fermecat jarul din el.  O ţinea de mână, strâns, dar nu prea strâns, vrând să îi dea de înţeles că putea pleca oricând, dacă vroia. Dar ştiau amândoi că l-ar fi urmat peste tot.

-Am obosit, hai să ne oprim puţin!

S-a aşezat pe iarbă, iar el a venit lângă ea. Ar fi vrut să o îmbrăţiseze, strâns, dar simţea o teamă în toată fiinţa ei, aşa că păstra totuşi o distanţă. Se abţinea cu greu să nu se uite la pieptul ei. Purta doar o bluză şi i se întăriseră sfârcurile. O dorea, fizic, aşa cum nu mai dorise nicio fată până atunci, dar parcă era ceva mai mult de atât în dorinţa asta a lui. Îi dorea şi sufletul, şi nebuniile, şi temerile.

A îngheţat atunci când şi-a dat jos bluza, fără să îl anunţe înainte de intenţia ei, rămânând goală. Razele lunii îi mângâiau trupul alb şi fragil. Se dezvăluise pentru prima oară şi tremura, dar el ştia mai bine că nu de frig, ci de teamă. Aşa că a îmbrăţişat-o pentru a îi alunga temerile, nu frigul, îmbrăţişări pe care nu oricine le poate folosi.

Era caldă, în braţele lui protectoare.

-Mi-e frică…Nu ştiu nimic, iar tu poţi avea orice femeie care ştie totul…

Îşi plimba mâna pe coloana ei vertebrală, iar ea se simţea undeva, într-un loc unde era totul bine.

-Nu..i-a şoptit, odihnindu-şi obrazul pe umărul ei moale.

Ştia că va fi, întotdeauna, genul acela de tânără niciodată femeie, dar niciodată copilă, mereu cu un suflet de primăvară, tot ce avea nevoie el vreodată. O floare de mai, delicată dar sălbatică.

Zorii zilei au venit, dar lumina răsăritului nu era nimic pentru felul în care îi ardeau buclele atunci când se uita la el, când, în drum spre casă, mână în mână, el ştia că îşi găsise floarea de mai printre atâtea flori de iulie, care se gătesc prea tare şi îşi laudă prea mult coloritul perfect, iar ea îşi găsise cel mai bun grădinar.