Floare de mai

Avea un păr de un roşu aprins, aproape blond, în care razele soarelui îşi găseau cel mai bun sălaş. Pistruii de pe obraji, deschişi la culoare, îi confereau o frumuseţe aparte. Se plimba prin parc cu căştile în urechi, îmbrăcată într-o rochiţă albă, care dezvăluia un trup de fecioară care tocmai îşi descoperise feminitatea. Şi nu prin machiaje şi pantofi cu toc, purta nişte converşi roşii, iar buzele pline erau date cu puţin luciu, ci într-un mod mult mai timid, dar mai provocator decât cele mai sigure „defilări” ale femeilor prin viaţă. Era ceva neruşinat, fără să realizeze, în modul în care îşi unduia şoldurile subţiri în mers şi cum lăsase deschis un nasture în plus la rochie faţă de săptămâna trecută, lăsând să se întrezărească puţin rotunjimea sânilor albi, ce niciodată nu cunoscuseră lumina.

Să fi avut cincisprezece, şaisprezece ani. Mai voluptoasă în neştiinţa ei decât toate femeile în vara vieţii. Vara parcă prea dezvăluie totul. Primăvara e mai provocatoare, pentru că florile se deschid atunci cu neştiinţă şi curiozitate. Primăvara, te ademenesc cu parfumul lor, vara parcă sunt prea insistente şi aproape toxice.

A văzut-o exact atunci când ieşise din biroul lui gri, exact când nu mai credea că ar exista ceva care să îl scape din monotonia în care se pierdea. A rămas ca trăsnit, parcă vrăjit de buclele ei vulcanice. Voia să fugă, dar nu putea. Îl observase şi ea şi venea spre el, parcă o sirenă ce avea să îl scufunde cu zâmbetul ăsta, doar că sirena asta nu ştia că poate face asta, nu ştia nimic încă. Nu se speriase de insistenţa cu care se uita la ea, pentru că, la cei douazeci de ani ai lui, părea chiar mai tânăr decât ea, nimic nu îi afectase spiritul tânăr.

Când s-a uitat la el cu nişte ochi căprui şi calzi, cu nişte sclipiri de chihlimbar, a ştiut că e pierdut.

-Îmi place geanta ta, de unde ai cumpărat-o? l-a întrebat, ca şi când ar fi fost cei mai buni prieteni.

*

                Era frig în poiana unde ajunseseră. Venise deja toamna, şi parcă părul ei căpătase nuanţe puţin mai închise decât în ziua aceea de primăvară când l-a fermecat jarul din el.  O ţinea de mână, strâns, dar nu prea strâns, vrând să îi dea de înţeles că putea pleca oricând, dacă vroia. Dar ştiau amândoi că l-ar fi urmat peste tot.

-Am obosit, hai să ne oprim puţin!

S-a aşezat pe iarbă, iar el a venit lângă ea. Ar fi vrut să o îmbrăţiseze, strâns, dar simţea o teamă în toată fiinţa ei, aşa că păstra totuşi o distanţă. Se abţinea cu greu să nu se uite la pieptul ei. Purta doar o bluză şi i se întăriseră sfârcurile. O dorea, fizic, aşa cum nu mai dorise nicio fată până atunci, dar parcă era ceva mai mult de atât în dorinţa asta a lui. Îi dorea şi sufletul, şi nebuniile, şi temerile.

A îngheţat atunci când şi-a dat jos bluza, fără să îl anunţe înainte de intenţia ei, rămânând goală. Razele lunii îi mângâiau trupul alb şi fragil. Se dezvăluise pentru prima oară şi tremura, dar el ştia mai bine că nu de frig, ci de teamă. Aşa că a îmbrăţişat-o pentru a îi alunga temerile, nu frigul, îmbrăţişări pe care nu oricine le poate folosi.

Era caldă, în braţele lui protectoare.

-Mi-e frică…Nu ştiu nimic, iar tu poţi avea orice femeie care ştie totul…

Îşi plimba mâna pe coloana ei vertebrală, iar ea se simţea undeva, într-un loc unde era totul bine.

-Nu..i-a şoptit, odihnindu-şi obrazul pe umărul ei moale.

Ştia că va fi, întotdeauna, genul acela de tânără niciodată femeie, dar niciodată copilă, mereu cu un suflet de primăvară, tot ce avea nevoie el vreodată. O floare de mai, delicată dar sălbatică.

Zorii zilei au venit, dar lumina răsăritului nu era nimic pentru felul în care îi ardeau buclele atunci când se uita la el, când, în drum spre casă, mână în mână, el ştia că îşi găsise floarea de mai printre atâtea flori de iulie, care se gătesc prea tare şi îşi laudă prea mult coloritul perfect, iar ea îşi găsise cel mai bun grădinar.