„O poveste de dragoste pentru el sa fie de trei foi”

Purta o fustă neagră, lungă până la genunchi, o cămaşă albă şi era încălţată în nişte pantofi cu toc mic. Avea părul blond-roşcat strâns într-un coc şi mergea pe holul liceului cu o mândrie stranie: nu ca şi cum ar crede că lumea e a ei, ci ca şi cum nu i-ar păsa de privirile celorlalţi. S-a uitat după ea, intrigat de stilul ei care impunea respect, convins că e de fapt o suplinitoare. Nu l-a observat, citea atentă dintr-o foaie, ca şi cum ar fi avut în mână nişte taine ale Universului pe care nu dorea să le descifreze, ci doar să se cufunde cât mai adânc în ele.

*

-Copii, faceţi cunoştinţă cu noul vostru coleg, Vlad!

Se holba la el ca toate colegele ei ce vedeau în acest nou coleg imaginea băiatului rău, dar sexy. Înalt, cu părul castaniu şi ondulat căzându-i până aproape de umeri, încălţat în nişte bocanci şi purtând o geacă kaki peste bluza cu Ramones, părea întruparea clişeului tipului rebel, care pentru câteva clipe te face cea mai fericită, apoi pleacă pe motocicletă cu pletele în vânt, iar tu rămâi cu inima frântă. Stătea în prima bancă, aşa că îl putea observa cu atenţie. Dincolo de imaginea rebelă, avea trăsături puternice: umeri laţi, maxilarul bine conturat şi mărul lui Adam proeminent. Fascinată de genetică, citea în ADN-ul lui anumite gene străine.

-A venit tocmai din America, cu siguranţă are multe lucruri să vă povestească! Şi voi, să îi explicaţi că România e mult mai mult decât legenda despre Dracula!

S-a aşezat lângă ea, făcându-le pe toate fetele să ofteze.

-Ştii, eram convins că eşti vreo suplinitoare!

În secunda în care i-a vorbit, cu accentul ciudat, străin, al unei persoane care nu a mai vorbit în română de ceva timp, a uitat de genetică şi de orice interes ştiinţific. Se pierdea în ochii lui căprui închis, aproape negri, şi pentru prima oară mintea ei obişnuită cu lucrurile pe care le poţi explica prin ştiinţă şi argumente logice şi-a permis un gând aproape tabu: „ Dacă poţi găsi acel lucru pe care merită să te chinui să îl descifrezi o viaţă întreagă într-o altă persoană, nu în ştiinţă?”

-Sunt mult mai mult decât ceea ce par…

*

Fuma un joint, retras într-un colţ din grădina liceului. Nici nu l-a observat, era locul în care mai venea în pauze să studieze.

-Ai să mă spui directorului?

A trecut o lună de la începutul clasei a XII-a, o lună în care au comunicat mai mult prin priviri. Vlad le povestea tuturor cum în fiecare vară mergea cu părinţii lui în călătorii prin America, cum s-a mutat în Utah când avea şapte ani , după ce mama lui s-a îndrăgostit de un american, cum s-au întors înapoi în România la un an după ce tatăl lui a murit, deoarece mama lui simţea că nu o mai leagă nimic de acele locuri. A devenit popular până la urmă prin aerul exotic, de nomad, pe care îl avea. Elena observa cum dincolo de performanţa de a povesti unui public format din zeci de persoane cum e să dormi sub cerul înstelat la marginea Marelui Canion şi cum e atmosfera festivalurilor de muzică din New Orleans, de fapt tânjeşte după câteva momente de linişte. Se uita uneori la ea, rugând-o din priviri: „Scapă-mă de mulţimea asta!”.

Uimită de curajul pe care îl demonstra, i-a luat joint-ul din mână şi a tras cu putere de el, înecându-se.

-Poţi să râzi, nu mă supăr…

Era atât de frumos în acele momente, cum zâmbea cu gura până la urechi, dincolo de genetica care a fost darnică cu el; frumos datorită strălucirii copilăreşti ce contrasta cu imaginea lui rebelă. L-a sărutat timid pe buze. Mirosea a munte şi a brazi înzăpeziţi.

-Ai putea face asta de fiecare dată când mai sunt asaltat cu întrebări despre cum e în America!

*

„O să îţi frângă inima, Elena!” îi spuneau prietenele ei. „ Sigur tot timpul ăsta cât s-a dat drept cea mai inteligentă fată din liceu a fost de fapt curvă, altfel de ce stă cu ea?” lansau bârfe fetele geloase pe faptul că ei doi erau împreună. Erau priviţi ca cel mai ciudat cuplu din liceu, dar nici că le păsa. Într-adevăr, bluzele ei diafane contrastau cu tricourile lui negre şi mănuşile fără degete, iar atunci când i se făcea frig gecile şi hanoracele lui cădeau puţin ciudat peste trupul ei fragil acoperit de cămăşi şi pulovăre. Dincolo de asta, vorbeau despre orice subiect, trecând uşor de la glume la lucruri serioase, iar fiecare zi care trecea le demonstra că dincolo de cum te înfăţişezi lumii, eşti de fapt o întreagă lume.

În unele weekend-uri, mergeau în excursii prin ţară. Vlad mai posta câte o poză pe Facebook şi primea instant sute de like-uri, iar unele colege de liceu care comentau „Ce frumoşi sunteţi împreună” erau tocmai acelea care lansau zvonurile despre promiscuitatea sexuală a Elenei.

*

Dacă cineva i-ar fi spus Elenei că avea să îşi piardă virginitatea într-un cort, pe vârful Peleaga din Munţii Retezat, la peste 2000 de metri, ar fi râs.

În următoarea zi, Vlad s-a trezit singur în cort. Buimac, a ieşit afară. Nici nu se crăpase de ziuă. Elena stătea lângă un foc de tabără, îmbrăcată doar în blugi. Era ceva aproape tribal în felul în care, în acele momente, se uita la flăcări, conexiunea cu sinele ei era atât de intensă, încât, pentru o clipă, Vlad s-a speriat. Şi-a amintit cât de uimit a fost atunci când a vizitat Parcul Yellowstone şi s-a întrebat: „Cum de sub gheaţa asta se poate ascunde atâta căldură?”. Elena îi răspundea, în fiecare zi, în sute de moduri, la întrebarea asta.

*

La balul de absolvire, au atras atenţia tuturor: el, îmbrăcat pentru prima oară în costum, ea într-o rochie turcoaz care îi scotea în evidenţă ochii albaştri.

La un moment dat, s-au retras pe terasă. Puţin ameţit, Vlad i-a şoptit:

-Hai să mergem…unde om pune degetul pe hartă, după examen! Cine zice că trebuie să ne înscriem imediat la facultate? E o lume întreagă care ne aşteaptă să…

Elena a îngheţat. Se temea de acest moment, încerca să nu se gândească la el.

-Eu…am să plec în Suedia, să studiez Genetica.

-De când ştiai asta? a întrebat Vlad, mai rece ca niciodată.

-Din clasa a X-a…Poţi veni cu mine, putem…

Vlad şi-a şters o lacrimă stingheră. Îi spunea, din priviri, aşa cum ştia cel mai bine: „Eu vreau să explorez lumea, tu vrei să o diseci..”

-Mult noroc, atunci…

A plecat, în noaptea răcoroasă de mai. În capul Elenei răsunau doar vorbele prietenelor ei: „O să îţi frângă inima!”. Stătea, ca o stană de piatră, întrebându-se cum e posibil ca tocmai felul în care îţi simţi inima întreagă, ascuţită şi rece, după o astfel de poveste, e ceea ce îţi poate frânge, puţin, mintea.

*

S-au văzut după zece ani, întâmplător. Elena era vorbitor la o Conferinţă despre Medicină în Viena, iar Vlad era turist. S-au întâlnit într-un bar. Era a doua zi a conferinţei şi Elena se plictisea, aşa că a simţit nevoia să iasă să bea ceva.

Se priveau fix. Timpul parcă nu a lăsat nicio amprentă pe chipurile lor. Vlad se uita la ea şi vedea fata care stătea cu sânii goi în faţa unui foc de tabară, fata care i-a furat, odată cu alegerea ei, capacitatea de a mai iubi cu tot ceea ce este, iar Elena se uita la Vlad şi vedea undeva, în penumbră, cum ar fi putut arăta acum vieţile lor dacă i-ar fi spus „Da” în seara balului.

Tot din priviri, au decis să meargă la hotelul unde stătea el. Nu au vorbit deloc, s-au iubit mai pasional ca niciodată, dar în tăcere. A doua zi dimineaţa, Elena s-a trezit la ora nouă. La ora 11, trebuia să vorbească în faţa a sute de oameni, dar ea stătea dezbrăcată, într-un pat de hotel, cu părul ciufulit şi semne roşiatice pe gât. Vlad i-a lăsat un bilet: „Beau o cafea la Gloriette. Dacă vrei să vii…”

Hotelul unde s-a cazat Vlad se afla la vreo 5 minute de Schonbrunn. Elena şi-a închis mobilul şi a răspuns invitaţiei lui Vlad, închizând sute de uşi în speranţa că uşa pe care ar fi trebuit să o deschidă cu zece ani în urmă încă mai era o opţiune.

Nu a vorbit niciodată mai mult şi mai incoerent ca în acea dimineaţă, în timp ce Vlad se uita la ea savurând cafeaua cu croissant. I-a povestit cum la început tot ce studia era atât de interesant, dar, după câţiva ani, şi-a dat seama că lipseşte ceva…Că putea vorbi despre lucruri serioase cu toţi pretendenţii ei, dar că niciunuia dintre ei nu i se lumina chipul când zâmbea. Că ar fi trebuit să accepte invitaţia lui, atunci.

Vlad avea, în clipele alea, oportunitatea de a frânge inima persoanei căreia i-a oferit puterea de a-l frânge. Doar că se uita la Elena şi vedea în chipul ei răspunsul la toate întrebările care se mai ivesc de-a lungul vieţii.

-Unde vrei să mergem?

Elena a început să plângă de bucurie.

-Ai vorbit aşa frumos despre festivalurile din New Orleans…

Turiştii fotografiau castelul Schonbrunn de pe Gloriette ori îşi savurau băuturile. Nimeni nu observa doi tineri ale căror zâmbete spărgeau gheaţa aşternută peste prăpastia formată de timp între „aşa ar fi trebuit să fie” şi „aşa a fost”.

Dincolo de viaţă

 Du-te, noaptea,  într-o bibliotecă sau librărie, când nu mai este altcineva acolo, şi ţipă sau râzi din toată fiinţa ta. Ori pierde-te în carnea fiinţei iubite ca şi cum a doua zi cu toţii am cădea în uitare. Şi undeva, conştiinţa celor care au scris acele cărţi se va cutremura de atâta simţire. De la Dostoievski la cel mai obscur scriitor, miezul cărţii ăleia va tresări.

Pentru că ei pot să scrie astfel încât să te facă să simţi atâtea lucruri…Te pot prinde în pânza lor de păianjen, de la agonie la extaz. Îţi pot oferi senzaţia,atunci când le citeşti cărţile, că umblă cu un cuţit prin sufletul tău, dar cumva, într-un mod mult mai plăcut decât s-ar simţi orice mângâiere. Dar conştiinţa aia a lor, ce a supravieţuit atâtor secole, nu e simţire.

Da, poate că atunci când trăiesc, pur şi simplu, viaţa, simt totul intens, dar procesul de a te aşeza la birou şi a scrie e unul dintre cele mai rece şi singuratice acţiuni pe care le poate întreprinde cineva. E doar exerciţiul raţiunii.

Poţi să trăieşti un lucru până în măduva oaselor, dar când scrii despre el, doar scrii. Nu simţi nimic.

Procesul de la miezul nopţii

Era o noapte furtunoasă când Raţiunea a decis să-mi dea în judecată Inima, şi stăteam plictisită în sala unde aveam să judec acel proces.

Raţiunea stătea în banca avocaţilor acuzării. O analizam atent. Mi se părea ciudat felul în care părul ei stătea perfect drept, de parcă picăturile de ploaie nu aveau niciun efect asupra ei. Era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o fustă neagră, cu talie înaltă, dându-mi impresia că oricând trebuia să încheiem o afacere, să discutăm despre profit şi cea mai bună modalitate de promovare a produsului. Era perfect calmă, poate niciodată furtuni furioase, rele, care vor să zdrobească pământul, nu au trezit vreo nelinişte în sufletul ei.

Inima întârzia, procesul ar fi trebuit să înceapă de o oră.

-Onorată Instantă, a spus Raţiunea cu un ton amabil, dar atât de rece încât pentru o secundă am avut impresia că îmi îngheaţă sângele în vene. Acest fapt este o încălcare a…

În acel moment, Inima a intrat în sală şi a alergat spre banca avocaţilor apărării, împiedicându-se în graba ei de câteva ori. Purta un tricou larg şi niste blugi vechi şi avea părul ud.

-Onorată Instanţă, îmi cer scuze că am întârziat! Îmi place să alerg prin ploaie.

-De ajuns! Haideţi să începem o dată.

Raţiunea şi-a început pledoaria:

-Onorată Instanţă, Inima este vinovată de faptul că nu mă mai asculţi. Fără mine, nu poţi ajunge nicăieri, viaţa ta e un haos. E natural ca eu să conduc, dar de ceva timp Inima a încălcat toate legile firii. Te-a transformat în această persoană jalnică care aşteaptă uneori după un apel sau un mesaj, care se entuziasmează din cauza unei simple strângeri de mână şi este rănită până şi de o şoaptă, care simte uneori că se află pe un vârf de munte ca în următoarea secundă propriile ei dorinţe şi aşteptări neîmplinite să o arunce în abisul unei prăpastii. Te face să crezi în basme. Îţi vinde Pasiune şi te obligă să inhalezi Loialitate. Te consumă. Ştii că am dreptate, dar te-a orbit.

– Inimă, cum pledezi?

În loc de răspuns, Inima a fredonat „ I wil go down with this ship” din melodia lui Dido. Avea o voce oribilă.

-Onorată Instanţă, nu vedeţi că e nebună?! a exclamat Raţiunea, puţin deranjată.

-Când te-a făcut Raţiunea vreodată să zâmbeşti? Când te-a făcut să te simţi în viaţă?

Mă uitam în ochii Inimii şi ceva din ea mă subjuga. Nu ştiam ce, poate că totul s-ar sfârşi în secunda în care aş descoperi.

-Inima este nevinovată! am dat verdictul.

-Încetează odată! a strigat Raţinea, enervată cu adevărat. Mă disperă, mi-a făcut peri albi! Fă-o să înceteze! Uită-te la ea, nu vezi că e doar un copil?

– Mă sfidezi! Te condamn la tăcere!

Inima îmi zâmbea, dar cumva, nu puteam să îi zâmbesc înapoi. Ştiam că dădusem verdictul greşit, dar era verdictul pe care nu puteam să nu îl doresc.

Pentru că prefer ca furtunile de vară să trezească furtuni şi în sufletul meu, nu să merg mândră şi neafectată în mijlocul nebuniei lor.