Du-te, noaptea, într-o bibliotecă sau librărie, când nu mai este altcineva acolo, şi ţipă sau râzi din toată fiinţa ta. Ori pierde-te în carnea fiinţei iubite ca şi cum a doua zi cu toţii am cădea în uitare. Şi undeva, conştiinţa celor care au scris acele cărţi se va cutremura de atâta simţire. De la Dostoievski la cel mai obscur scriitor, miezul cărţii ăleia va tresări.
Pentru că ei pot să scrie astfel încât să te facă să simţi atâtea lucruri…Te pot prinde în pânza lor de păianjen, de la agonie la extaz. Îţi pot oferi senzaţia,atunci când le citeşti cărţile, că umblă cu un cuţit prin sufletul tău, dar cumva, într-un mod mult mai plăcut decât s-ar simţi orice mângâiere. Dar conştiinţa aia a lor, ce a supravieţuit atâtor secole, nu e simţire.
Da, poate că atunci când trăiesc, pur şi simplu, viaţa, simt totul intens, dar procesul de a te aşeza la birou şi a scrie e unul dintre cele mai rece şi singuratice acţiuni pe care le poate întreprinde cineva. E doar exerciţiul raţiunii.
Poţi să trăieşti un lucru până în măduva oaselor, dar când scrii despre el, doar scrii. Nu simţi nimic.
My violet world 