Oricât de mult aş fi vrut să mă reprezinte imaginea unei femei încrezătoare în sine, care se plimbă pe stradă ca şi când ar defila pe o scenă, ce păseşte ca o regină şi ştie că toţi bărbaţii care o admiră sunt ca nişte supuşi, ba mai mult, e sigură de faptul că partenerul ei o urmează, fascinat de ea, adevărul e că asta va fi mereu, pentru mine, un fel de „ ce ar fi fost dacă…”
„Imaginea” mea? Nu ai să o găseşti niciodată în cataloage online de modă, în revistele de fashion sau în reclamele la şampon sau parfumuri. Ci mai degrabă pe site-uri precum tumblr, acele poze alb-negru cu fete care îşi ascund trupul într-un pulover larg, trag de el să nu li se vadă nici mâinile, însă palmele nu le sunt închise într-un pumn, ci aşteptând altă mână care să le strângă…Fragilitate, dar şi speranţă, încredere că persoana iubită le va îmbrăţişa şi le va accepta aşa cum sunt, singura persoană în care au căpătat destulă încredere încât să tragă de acel pulovăr care ascunde un trup puţin alb şi atâtea insecurităţi adunate în piept, care uneori izbucnesc în cele mai ciudate moduri…Astea sunt lucrurile pe care le exprimă astfel de imagini. Nu ai să găseşti în ele sex-appealul divelor din revistă de modă, privirea aia pătrunzătoare, siguranţa unui trup cu linii ferme.
Eu sunt în acest „pulover” de…insecurităţi, dar cu mâinile deschise către el, privirea mea e o rugăminte arzătoare de „ aruncă-l şi iubeşte-mă, chiar dacă uneori sunt atât de greu de înţeles din cauza lor. Dezbracă-mă de ele, trânteşte-le pe podea şi vezi cât de uşoară sunt fără haina asta grea care în unele nopţi mă face să mă întorc pe toate părţile până să adorm.” Unii oameni înalţă ziduri, eu am doar un pulovăr în care mă încing în zilele de vară, dar nu pot să îl dau jos nu pentru că nu mă simt în siguranţă fără el, ci pentru că parcă mă doare privirea celorlalţi asupra a ceea ce ascunde. Sunt priviri sfredelitoare şi nu prea înţeleg nimic, judecă…şi eu vreau doar să fiu acceptată. ( Şi da, ştiu că e de fapt ceva în percepţia mea care mă face să privesc în acest fel lucrurile, e vina ochilor mei, a fragilităţii mele exagerate. ) În faţa lui, chiar dacă doare, e perfect să fiu „dezbrăcată” de pulovăr. De fapt, nu ştiu altă cale.
Nu, viaţa nu va fi niciodată pentru cele ca mine un catwalk. Dar, la urma urmei, unele dintre cele mai frumoase poveşti se întâmplă în culise.
My violet world 
Hai să punem problema şi altfel: atîta vreme cît viaţa asta e – ca să fiu indulgent – ca un cîmp de scaieţi, cu cîte-o floare rară ici-colo, e mai bine ca ei să rămînă agăţaţi de pulover, în trecerea ta, decît să-ţi zgîrie trupul sufletului. 😉
Cateodata si eu imi doresc sa fiu femeia cu forme perfecte , imbracata mereu elegant si sa nu fie barbat care sa nu cada direct pe burta cand ma vede pe strada …dar apoi piata e putin suprasaturata de oamenii care vor asta , oamenii care se straduiesc in fiecare zi sa para perfecti.Femei care nu ies din casa niciodata nefardate si cu parul nearanjat , trebuie sa fie obositor sa poti mereu o masca a perfectiuni si a senzualitatii.As deveni un alt prototip facut dupa acelasi model.
In plus imaginea de fata simpla imi convine desi stau cam prost la capitolul vestimentatie :))e ceva lejer ,natural si care ma reprezinta .Nu exista tipare pentru femeia perfecta ci doar opinii 🙂 plus ca nu as vedea eu prea bine un baiat care se uita numai dupa fete cocotate pe tocuri de 15 cm .