Despre haina nesiguranţei

Oricât de mult aş fi vrut să mă reprezinte imaginea unei femei încrezătoare în sine, care se plimbă pe stradă ca şi când ar defila pe o scenă, ce păseşte ca o regină şi ştie că toţi bărbaţii care o admiră sunt ca nişte supuşi, ba mai mult, e sigură de faptul că partenerul ei o urmează, fascinat de ea, adevărul e că asta va fi mereu, pentru mine, un fel de „ ce ar fi fost dacă…”

„Imaginea” mea? Nu ai să o găseşti niciodată în cataloage online de modă, în revistele de fashion sau în reclamele la şampon sau parfumuri. Ci mai degrabă pe site-uri precum tumblr, acele poze alb-negru cu fete care îşi ascund trupul într-un pulover larg, trag de el să nu li se vadă nici mâinile, însă palmele nu le sunt închise într-un pumn, ci aşteptând altă mână care să le strângă…Fragilitate, dar şi speranţă, încredere că persoana iubită le va îmbrăţişa şi le va accepta aşa cum sunt, singura persoană în care au căpătat destulă încredere încât să tragă de acel pulovăr care ascunde un trup puţin alb şi atâtea insecurităţi adunate în piept, care uneori izbucnesc în cele mai ciudate moduri…Astea sunt lucrurile pe care le exprimă astfel de imagini. Nu ai să găseşti în ele sex-appealul divelor din revistă de modă, privirea aia pătrunzătoare, siguranţa unui trup cu linii ferme.

Eu sunt în acest „pulover” de…insecurităţi, dar cu mâinile deschise către el, privirea mea e o rugăminte arzătoare de „ aruncă-l şi iubeşte-mă, chiar dacă uneori sunt atât de greu de înţeles din cauza lor. Dezbracă-mă de ele, trânteşte-le pe podea şi vezi cât de uşoară sunt fără haina asta grea care în unele nopţi mă face să mă întorc pe toate părţile până să adorm.” Unii oameni înalţă ziduri, eu am doar un pulovăr în care mă încing în zilele de vară, dar nu pot  să îl dau jos nu pentru că nu mă simt în siguranţă fără el, ci pentru că parcă mă doare privirea celorlalţi asupra a ceea ce ascunde. Sunt priviri sfredelitoare şi nu prea înţeleg nimic, judecă…şi eu vreau doar să fiu acceptată. ( Şi da, ştiu că e de fapt ceva în percepţia mea care mă face să privesc în acest fel lucrurile, e vina ochilor mei, a fragilităţii mele exagerate. ) În faţa lui, chiar dacă doare, e perfect să fiu „dezbrăcată” de pulovăr. De fapt, nu ştiu altă cale.

Nu, viaţa nu va fi niciodată pentru cele ca mine un catwalk. Dar, la urma urmei, unele dintre cele mai frumoase poveşti se întâmplă în culise.

Exorcizări imperfecte

Am lăsat prea mult timp ca ura de sine să îmi distrugă sufletul, să acopere soarele. Am permis prea multor oameni să profite de asta, să mă calce în picioare. Am strigat prea multe în interiorul meu, pentru ca lumea să nu audă nimic. M-am uitat de prea multe ori în oglindă cu lacrimi în ochi. Am auzit de prea multe ori  din gura tuturor că problemele mele sunt false probleme. În timp ce îmi căram crucea care îmi rodea umerii şi frumosul din mine.

Refuz. Refuz să mă mai pierd de mine însămi în marea de gânduri haotice, rele, negre, o să îmi construiesc o barcă şubredă, din lemn, o să decid eu unde mă vor duce. Voi încerca să-mi strig mie însămi că sunt frumoasă în imperfecţiunea mea, de fiecare dată când ele îmi vor arăta în oglindă o imagine distorsionată, hidoasă, a unei realităţi construite de ura lor.

Refuz să mai cred că e treaba mea să mulţumesc pe toată lumea, şi astfel să ajung să nu fac nimic pentru că e imposibil să îi mulţumeşti pe toţi.

Nu mai vreau să mai cred în toţi cei care m-au convins că nu sunt bună de nimic.

Am să încep să arunc afară din sufletul meu tot ce îi ascunde aurul. Pentru că dincolo de mormanul de insecurităţi, sufletul meu e frumos. Aşteaptă să-mi las mintea să îşi dea seama de asta.

Sunt eu. Sunt frumoasă, şi eu sunt numai bine.

Din confesiunile răţuştei din mine

Răţuşca cea urâtă care se transformă în lebădă.  Fata aceea nesigură, tocilară, din atâtea filme americane care la sfârşit ajunge regina balului şi se sărută cu cel mai frumos tip din liceu. Doar nişte basme.

Adevărul e că există acei oameni frumoşi şi lumea e a lor, iar restul oamenilor îi urăsc.

Gata cu „ totul e bine aşa cum e”. Gata cu „ fiecare e unic, frumos în felul lui, frumuseţea e subiectivă, fiecare om are alte criterii după care consideră pe cineva a fi frumos sau nu”.

Adevărul e că le urăsc pe toate aceste zeiţe ale frumuseţii, care pot avea întreaga lume dar nici măcar nu o vor. Le urăsc pentru că aşa pot uita cât de mult mă urăsc uneori pe mine. Le urăsc pentru că nu sunt numai frumoase, sunt şi inteligente. Pentru că au totul şi nu mi se pare corect ca unii oameni să aibă totul iar alţii să nu aibă nimic. Le urăsc pentru faptul că sunt mult mai superficială în comparaţie cu ele. Dacă urăşti pe cineva pentru că e frumos…asta e superficialitate.

Le urăsc pentru toate privirile pe care le primesc. Le urăsc pentru trupul lor de 90-60-90 şi pentru cum viaţa pentru ele este o scenă. Le urăsc pentru că dansează atât de bine. Le urăsc pentru lipsa mea de ambiţie de a încerca să ajung şi eu aşa. Pentru că în cazul acestei încercări, aş cădea în ridicol.

Le urăsc pentru că totul e aşa de uşor pentru ele. Le urăsc pentru cât de mult greşesc că le urăsc. Le urăsc pentru că mi-e imposibil să mă pun în pielea lor şi să mă gândesc că poate e greu să fii frumos. Le urăsc pentru că ştiu că nimic nu e uşor pentru ele.

Le urăsc pentru că sunt persoanele astea minunate şi adorabile cu care de fapt aş dori să mă împrietenesc. Le urăsc pentru că nu au nicio vină de faptul că le urăsc. De vină e mass-media care îmi arată la televizor toate tipele alea bune, atunci când îl deschid şi eu o dată pe an, care doar stau pe un scaun, zâmbesc larg şi primesc mulţi bani pentru asta. De vină sunt piţipoancele, care nu intră în această categorie de persoane pe care le descriu aici.

Le urăsc pentru că li se deschid orice uşi şi li se iartă totul, chiar faptul că unele dintre ele sunt prostuţe sau că nu ştiu să gătească. Eu, dacă mai am momente de prostie, sunt privită ca şi cum aş avea ciumă ( şi urâţică, şi proastă?) şi nu sunt iertată că nu stau la cratiţă.

Le urăsc pentru că îmi pare rău pentru ele, când mă gândesc câtă lume le invidiază. Le urăsc pentru că ţin la ele. Le urăsc pentru că le iubesc, pe toate. Pentru că nu ai cum să nu iubeşti un om frumos.

Mâine dimineaţă o să îmi treacă. Mâine dimineaţă, o să fiu iar fata aia care acceptă pe oricine, atâta timp cât acel cineva este real, el însuşi. Mâine, am să mă uit în oglindă şi o să îmi placâ zâmbetul meu. Am să îmi port cu mândrie cârlionţii. Mâine, totul va fi bine.

Dar în seara asta, îmi cer iertare tuturor pentru faptul că îmi urăsc pielea şi că le urăsc şi pe ele tocmai din această cauză. Sau pentru faptul că port tenişi şi un zâmbet ca machiaj. Că sunt scundă şi am câteva kilograme în plus. Dar mâine, îmi voi retrage scuzele şi am să fiu fericită că sunt eu. Şi mă voi simţi frumoasă.

Însă, în unele seri, insecurităţile bat la uşa mea şi eu le  las să intre. Sunt ca nişte vampiri, insecurităţile astea. Le laşi odată să intre…Pot apărea oricând apoi, neinvitate, invadându-ţi spaţiul pe care te străduieşti să îl cureţi de orice gând negativ.

Mâine vor pleca. Dar astăzi mă împiedică să dorm şi îmi forţează degetele să apese tastele greşite, să scrie prostii. E vina lor. Sunt multe, sunt urâte şi haotice şi de asta nu pot să nască decât nişte cuvinte la fel de haotice şi incoerente. N-ar fi trebuit să le las să intre, de la început, acum e însă prea târziu.