Desculţi prin timp

Îi plăceau cafelele de la automatele de cafea, pe care le consuma în fugă. Nu avea timp să îşi bea cafeaua în intimitatea bucătăriei, nu neapărat pentru că avea o slujbă destul de solicitantă, ci pentru că şi în timpul liber nu îşi acorda momente de relaxare. Era mereu pe fugă, îţi dădeai seama de asta din mersul ei alert, din felul în care îşi fuma ţigara sau dacă o ascultai vorbind cu oamenii din departamentul pe care îl conducea, la muncă. Şi asta nu pentru că voia să fie o femeie emancipată, modernă, ci pur şi simplu pentru că fugea de sine însăşi, nu voia să se angajeze în activităţi în care să aibă răgaz să se gândească la sine. Fugea de ceva, dar nici ea nu ştia de ce anume.

În seara aceea, când ieşise, ca întotdeauna, ultima de la muncă, se grăbea spre casă, unde o aşteptau alte proiecte în care se implicase şi o masă preparată de-a gata, pe care doar trebuia să o încălzească la cuptorul cu microunde. Era vară, încă nu se întunecase, iar parcul pe care îl traversa era plin de oameni.

S-a oprit fără să ştie de ce, atunci când l-a văzut cum îşi strânge materialele. Un pictor ce probabil desena portrete acolo, în parc. Nu arăta ca un artist, cel puţin nu aşa cum o învăţaseră stereotipurile despre artişti. Fără să aibă un aspect neglijent, care să îi confere un aer de „ nu mă interesează”, şi mai ales, fără să pară sărăntoc, era îmbrăcat casual. Era genul de bărbat pe care ţi-l puteai imagina conducând o afacere, nu pierzându-şi vremea prin parcuri desenând portrete. Dar ceea ce o frapa era aura de linişte pe care o degaja. Avea nişte ochi căprui-închis ce păreau calmi şi blânzi. Se uita la ea şi îi dădea impresia că îi citeşte tot sufletul, dar cumva asta nu o neliniştea.

-Ai terminat programul? Mai poţi desena un portret? l-a întrebat, uimită de cutezanţa ei.

-Durează ceva şi în curând se întunecă, dar dacă vrei poţi veni în atelierul meu, nu stau departe de aici.

Şi-a înfrânt cu greu dorinţa de a-şi închide ochii când i-a auzit vocea. Tonalitatea aceea joasă, fără să fie rece, suna ca un cântec de leagăn. Îşi putea imagina cât de plăcut ar fi fost să stea să îl asculte vorbindu-i despre orice, aşa cum copiii sunt înnebuniţi după poveştile de seară.

Se gândea la singurătatea casei ei, pe care cu greu o putea considera un cămin. Analiza situaţia cu o luciditate incredibilă, în ciuda atracţiei pe care o simţea pentru acel străin. Putea fi periculos, un criminal în serie sau un violator care ştia cum să pară atât de calm, pentru a prinde victimile, dar, la fel de bine, putea fi şi un pictor talentat care avea să îi ofere un portret frumos pe care să îl aşeze ca pe un tablou în camera ei. Şi, deşi îi era puţin frică de asta, pentru că un portet te dezvăluie poate mai bine ca orice altceva, a acceptat, pentru că să-l audă şi să-l vadă o făcea cumva să uite de goana în care se abandona.

Au traversat parcul în linişte, fără să se angajeze în vreo conversaţie, după ce au schimbat formalităţi precum numele lor şi „ ce mai faci?”, dar cumva asta o făcea să se simtă şi mai bine. Au ajuns destul de repede la apartamentul lui, unde iar a fost uimită de curăţenia de acolo. „Atelierul” era doar o masă pe care stăteau, aranjate într-un mod organizat, instrumentele pentru pictat şi un bloc de desen.

Casa lui era cu siguranţă un cămin, modul în care era decorată era marcat de personalitatea lui. Un cămin al unui om simplu, liniştit, pentru care „acasă” înseamnă relaxare, ceaiuri calde şi pereţi pictaţi în culoarea favorită. Tot ce nu era şi nu avea ea…

-Fă-te comodă! i-a spus, arătându-i canapeaua şi întorcându-se imediat spre masa de lucru, să îşi aleagă creionul potrivit şi foaia de desen.

A zâmbit auto-ironic. Toată viaţa fugise de asta. De câte ori îşi refuzase băi calde, în favoarea unor duşuri reci care să o menţină trează? De câte ori nu se încălţase cu pantofi cu toc doar ca să ne chinuie cumva, când poate că tot ce voia era să se plimbe desculţă prin iarbă? Şi mai ales, de câte ori respinsese orice aducea după sine riscul de a o face vulnerabilă, fie şi pentru câteva clipe, încăpăţându-se să rămână rece şi calculată? Dar s-a aşezat pe canapea.

Îi desena portretul fără grabă, luându-şi timp să privească nu numai forma ochilor, ci şi ce însemna sclipirea din irisuri. Nu mai ştia cât timp trecea fără să facă nimic, aşteptând ca el să termine de desenat. Ar fi trebuit să se simtă stânjenită de acea analiză pe care nu o permisese nimănui până atunci, dar se simţea doar…relaxată.

Când i-a întins portretul, a fost ca şi cum i-ar fi dat o oglindă care îi oglindea sufletul, nu trupul, şi care spărsese, într-o secundă, toţi anii trăiţi în minciună cum că viaţa ei e organizată şi că este fericită. Se simţea tulburată, era o minune că putea sta acolo la fel de rece ca întodeauna, când în sufletul ei parcă se destrăma totul. Se uita la o femeie frumoasă, dar tristă. Femeia de pe hârtie avea ochii obosiţi, nu iscoditori. Femeia de pe hârtie era ea în cele mai întunecate ore din noapte, când nu o vedea şi ştia nimeni.

-Arăt…tristă, a îngânat, încercând să pară sigură pe sine.

S-a aşezat lângă ea şi i-a şoptit:

-Nu. Eşti tristă!

Şi-a lipit o mână de umărul ei, timid, să nu o sperie, dar tot ce ar fi vrut în acele momente era să o ia în braţe, să se agaţe de el pentru că totul se prăbuşea în jurul ei.

-Şi ştii foarte bine de ce eşti tristă. Cine ţi-a frânt inima în halul ăsta?

-Nimeni…Pentru că nimeni nu a ajuns până la ea!

„Până acum”, ar fi vrut să adauge, dar stătea aşa aproape de ea încât nu mai putea gândi coerent. L-a sărutat pe buze, o fracţiune de secundă mai reală decât ani întregi în care fugise de sine şi de alţii pentru că îi era frică de faptul că poate ce este ea, nu va fi îndeajuns. S-a îndepărtat, puţin speriată. Tot trupul îi striga să fugă de acolo, că toate astea se vor sfârşi prost, dar pentru prima oară în viaţa ei nu a fugit, mai ales că era atât de bine să stea descălţată de pantofii cu toc, pe covorul lui moale.

-Ştii ce aş vrea? Să desenez un portret la vederea căruia să exclami „sunt fericită!”.

-Ajută-mă se te las să faci asta…

*

                A doua zi, a aflat pentru prima oară cât de bine e să bei cafeaua în intimitatea unei bucătării. Era fericită, şi i-a spus că ar putea să deseneze acel portret, dar el i-a răspuns că au destul timp.

A zâmbit, fără să se mai gândească la toate zilele în care se minţise că nu are destul timp, pentru că să te laşi pradă timpului te face mai vulnerabil decât orice. Nu îi mai era frică.

Despre haina nesiguranţei

Oricât de mult aş fi vrut să mă reprezinte imaginea unei femei încrezătoare în sine, care se plimbă pe stradă ca şi când ar defila pe o scenă, ce păseşte ca o regină şi ştie că toţi bărbaţii care o admiră sunt ca nişte supuşi, ba mai mult, e sigură de faptul că partenerul ei o urmează, fascinat de ea, adevărul e că asta va fi mereu, pentru mine, un fel de „ ce ar fi fost dacă…”

„Imaginea” mea? Nu ai să o găseşti niciodată în cataloage online de modă, în revistele de fashion sau în reclamele la şampon sau parfumuri. Ci mai degrabă pe site-uri precum tumblr, acele poze alb-negru cu fete care îşi ascund trupul într-un pulover larg, trag de el să nu li se vadă nici mâinile, însă palmele nu le sunt închise într-un pumn, ci aşteptând altă mână care să le strângă…Fragilitate, dar şi speranţă, încredere că persoana iubită le va îmbrăţişa şi le va accepta aşa cum sunt, singura persoană în care au căpătat destulă încredere încât să tragă de acel pulovăr care ascunde un trup puţin alb şi atâtea insecurităţi adunate în piept, care uneori izbucnesc în cele mai ciudate moduri…Astea sunt lucrurile pe care le exprimă astfel de imagini. Nu ai să găseşti în ele sex-appealul divelor din revistă de modă, privirea aia pătrunzătoare, siguranţa unui trup cu linii ferme.

Eu sunt în acest „pulover” de…insecurităţi, dar cu mâinile deschise către el, privirea mea e o rugăminte arzătoare de „ aruncă-l şi iubeşte-mă, chiar dacă uneori sunt atât de greu de înţeles din cauza lor. Dezbracă-mă de ele, trânteşte-le pe podea şi vezi cât de uşoară sunt fără haina asta grea care în unele nopţi mă face să mă întorc pe toate părţile până să adorm.” Unii oameni înalţă ziduri, eu am doar un pulovăr în care mă încing în zilele de vară, dar nu pot  să îl dau jos nu pentru că nu mă simt în siguranţă fără el, ci pentru că parcă mă doare privirea celorlalţi asupra a ceea ce ascunde. Sunt priviri sfredelitoare şi nu prea înţeleg nimic, judecă…şi eu vreau doar să fiu acceptată. ( Şi da, ştiu că e de fapt ceva în percepţia mea care mă face să privesc în acest fel lucrurile, e vina ochilor mei, a fragilităţii mele exagerate. ) În faţa lui, chiar dacă doare, e perfect să fiu „dezbrăcată” de pulovăr. De fapt, nu ştiu altă cale.

Nu, viaţa nu va fi niciodată pentru cele ca mine un catwalk. Dar, la urma urmei, unele dintre cele mai frumoase poveşti se întâmplă în culise.