Corpul îşi dă seama primul, şi mă refer aici la felul în care picioarele tale se orientează, cumva, către cealaltă persoană, încă dinainte ca tu să realizezi că te-ai îndrăgostit. La senzaţia stranie de furnicături pe şira spinării de fiecare dată când e în spaţiul tău personal, deşi nici măcar nu te atinge. La cum, involuntar, atunci când e lângă tine, descoperi că există şi un fel de anxietate plăcută.
Inima îşi dă şi ea seama, deşi tu încă nu, iar când inima îşi dă seama, e cel mai frumos, pentru că atunci totul devine linişte. Când inima mea şi-a dat seama, înaintea mea, zâmbeam, pur şi simplu, când era acolo. Iar când se afla lângă mine, era o linişte stranie. Era ca şi cum sufletul meu se simţea acasă, în proximitatea sufletului lui.
Însă, mintea e cea mai încăpăţânată. Mult după ce corpul tău şi inima îşi dau seama, chiar mult după ce tu îţi dai seama, ea refuză să renunţe la control. Mintea noastră e ca un strateg care caută mereu să supravieţuiască, ghidată după instinctul de conservare, şi cât se chinuie trupul şi inima să o convingă că există unele lupte pe care le câştigi predându-te…
Chiar şi acum, după atâţia ani, când trupul şi inima mea ştiu atât de bine, mintea uneori mă face să îi şoptesc: „serios?”, când încă încearcă, biata de ea, să saboteze lucrurile…Însă nu are nicio şansă să învingă.
Nu iubim cu mintea, iar asta e un lucru bun. Pentru că nu ştiu cum, cu mintea mea sceptică, colţuroasă, paranoică şi constant capabilă de autocritică, aş putea iubi, pe oricine. Însă, îmi simt uneori inima ca un abis adâncit cu fiecare zi care trece de imensa iubire pe care o port pentru câteva persoane din viaţa mea.
My violet world 